Azi am mâncat ultima felie din cozonacul pe care l-am primit cadou. A fost duminică, al doilea Advent. Mai avem două săptămâni până la Crăciun. Lumânările așteaptă liniștite, în aranjamentul meu crăciunesc, să le vină rândul și să fie aprinse, una câte una, așa cum e tradiția, în fiecare duminică… Frumos obicei. Cu patru săptămâni înaintea sărbătorilor de Crăciun se decorează casa, ferestrele, balconul cu tot felul de ornamente strălucitoare, globuri, ghirlande luminoase, crenguțe de brad frumos așezate în jurul celor patru lumânări, într-o coroniță de Advent care aduce cu ea căldura și bucuria sărbătorilor ce vor veni, adunând în jurul ei, în fiecare duminică, întreaga familie, prieteni, oameni dragi. O întâlnire sfântă, așteptată cu bucurie an de an, armonioasă, care cheamă la înțelegere, iubire, care încălzește inimile singuratice, și parcă și inima se înveselește, și bate mai repede, plină de emoții… Lucian Blaga scria: „Inima cu bătăile ei, ne aplaudă existența.” Existăm, e drept, altfel, în perioada Adventului! Ne bucurăm împreună cu speranța în suflet că totul o să fie mai frumos, ne promitem că vom fi mai buni, mai înțelegători, mai iubitori. În preajma sărbătorilor oamenii își promit, își urează și își doresc multe schimbări frumoase, miraculoase, și cred în împlinirea lor cu adevărat. „Miracolele nu au nicio explicație, scria Paulo Coelho, dar apar în viața celor care cred în ele.” Și eu cred în ele.
Cele patru săptămâni de Advent este un obicei respectat cu sfințenie de fiecare familie. Nu-l știam din România, dar mi l-am însușit deîndată ce am înțeles despre ce este vorba, care este rostul lui, pentru armonia membrilor familiei, a menținerii prieteniilor. Mi-a plăcut foarte mult. Trăiesc aici în Germania de peste 40 de ani ‒ am sosit în ajunul Crăciunului, în anul 1981 ‒ și în tot acest timp m-am străduit să-mi fac aranjamentul de Advent cât mai deosebit, mai diferit. După starea de spirit și imaginație! Coroana din brad, globuri și lumânări devenea an de an din ce în ce mai frumoasă, mai luminoasă, mai prietenoasă. Devenea un simbol al existenței mele. Abia așteptam să-i vină timpul, înaintea sărbătorilor. O bucurie care-mi deschidea, de fiecare dată, ferestrele inimii singuratice către interiorul sufletului plin de doruri, pregătindu-mă astfel pentru Crăciun, și aproape că uitam singurătatea în care mă aflam, mi-o înăbușeam, existam gândind frumos, eram fericită. „Fericirea vieții tale, afirma Marcus Aurelius, depinde de calitatea gândurilor tale”, și așa mă ajutam să uit singurătatea. „Se poate aprecia calitatea unui om, scria Nietzche, după cantitățile de singurătate pe care le poate suporta.” Cantitățile de singurătate? Sintagmă care mă pune totuși pe gânduri! Oare unde stă ascunsă limita?
Nu îmi mai fac brad nici anul ăsta. Nu mai împodobesc niciun brad de mult timp. Îmi este milă de bietul brăduț tăiat, împodobit, și-apoi aruncat la gunoi… Mă mulțumesc cu câteva crenguțe, pe care le aduc în casă ca să miroasă a iarnă, a brad și a Crăciun, ca odinioară, în copilărie, și nici nu-i duc dorul. Doar mirosul de cozonac îmi lipsește cu desăvârșire. Mi-e dor de bucătăria plină de aromele de rom, vanilie, nucă și de căldura cuptorului care abia aștepta să rumenească cozonacii dospiți, pregătiți de mama, care-și așteptau rândul la cuptor, până noaptea târziu, căci mama cocea mai mulți cozonaci, nu numai unul! Toate astea îmi lipsesc cu adevărat și poate de aceea m-am bucurat atât de mult când am primit un cozonac, adus din România de un om drag sufletului meu, care m-a vizitat pentru câteva zile. Mi-a adus un colț de… acasă. „EinStück Heimat”, cum se spune aici… O felie de amintiri, o bucată de povești și firimituri de amintiri, de obiceiuri și tradiții românești. L-am primit cu câteva zile înaintea primuluiAdvent și asta m-a bucurat și mai mult. Așa am putut să-mi încep cum se cuvine pregătirea de Crăciun încă de la primul Advent, cu o lumânare aprinsă, prima din cele patru, și cu o felie de cozonac, ca acasă. A fost un cozonac clasic, copt în formele acelea dreptunghiulare, din metal, cu miezul lui galben, pufos și aromat, înnobilat cu nucă. Deasupra se zăreau ici-colo câteva bucăți de miez de nucă, înfipte în aluatul moale și gustos. Ca la mama. Ea făcea cozonaci, în aluatul cărora punea stafide, rahat, coajă de portocală și lămâie rasă, ca să fie și mai aromați, dar făcea și cu nucă, desigur. Dar pentru asta trebuia să ne pregătim din timp cu spargerea nucilor, pentru ca mama să aibă destul miez de nucă, că nouă ne plăcea tare mult nuca aceea dulce și aromată, coaptă în aluatul cozonacului… Eu nu am reușit până acum să fac un cozonac ca mama. Toate încercările mele au eșuat. M-am obișnuit aici cu Stollen-ul german, un altfel de cozonac, foarte aromat, în aluatul căruia sunt amestecate stafidele, marțipanul, scorțișoara și alte delicii, dându-i un cu totul alt gust decât acela știut, de cozonac ca la mama. Așa că reîntâlnirea cu el a fost ca un cadou de la Moș Nicolae. Mi-a dăruit o mare bucurie pe masa sărbătorilor, aducându-mi ceva din copilăria mea. „Atunci când, în sfârșit, revii la casa părintească, descoperi că, de fapt, nu îți era dor de casa veche, ci de copilăria ta”, afirma Sam Ewing, și are dreptate, la fel cum eu, pe măsură ce înaintez în vârstă, constat că amintirile din copilărie revin mai des ca înainte, mai pline de amănunte și astfel se trezește copilul adormit în mine. De aceea, trebuie să recunosc că l-am primit cu o mare bucurie care a înflorit în sufletul meu, parcă revenit la anii copilăriei. L-am privit cu ochii sufletului plin de amintiri și de dor. Mi-am imaginat pentru o clipă că este ca o carte de amintiri, marginile maronii, arse la focul cuptorului, le-am considerat coperțile unei cărți miraculoase, iar feliile pe care le tăiam cu grijă, adevărate file de carte pline de povești, de amintiri. Le-am „răsfoit” zi de zi, cu grijă, toată săptămâna dintre primul și al doilea Advent, savurându-l în tăcere. Cu fiecare nouă felie de cozonac îmi umpleam gândurile de dulci amintiri pe care le retrăiam cu o bucurie copilărească. Mă simt bine să fiu, măcar pentru o clipă, din nou copil și să mă desfăt cu dulceața și aroma acelei ultime feli de cozonac. Iar felia asta ultimă de cozonac, de azi, a avut tocmai efectul unui miraj de care am fost învăluită, al aducerilor aminte, păstrate în aluatul ei galben, pufos, aromat și plin cu nucă, și l-am savurat ca odinioară… în copilărie, în bucătăria mamei, alături de ea, în așteptarea Crăcinului…
La fel cum zăpada, care aici este foarte rară, mă trimite la colindat. Dar despre asta urmează să povestesc în Decupajul viitor… Lerui, ler!
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
