Azi e duminică, ziua a șaptea, zi în care omul se roagă, se odihnește și, dacă-și permite, se mai și răsfață. Am început prin participarea la Sfânta Liturghie în biserica noastră, apoi m-am mutat la Catedrală, unde am asistat la concertul susținut de Corul ”Divina Armonie”. ”Ați observat – zice Preasfințitul, în cuvântul de încheiere – că uneori simțim o fericire căreia nu reușim să-i dăm glas în cuvinte?” Am observat, cum să nu? Pentru un scriitor e chiar deranjantă această imposibilitate și m-am întrebat nu doar o dată de ce mult mai ușor poți da glas în cuvinte mai degrabă tristeții decât fericirii. Cei care mi-au cunoscut mai întâi scrierile, deci au citit ce scriu înainte de-a mă cunoaște pe mine (dar nu numai ei) se miră: ”Dar de ce scrierile tale sunt atât de triste, când tu ești o persoană atât de veselă și optimistă?” Uite d-aia. Că fericirile mele sunt tăcute, mute și nu-mi iese poezie din ele neam. Pe când din tristețile acestei lumi (deci nu neapărat ale mele) – ohooo!
Cu vreo zece metri înainte de-a parca în fața Catedralei, la bulevard, mă oprește onor poliția, mai exact doi popândăi, care și-au făcut pe azi norma de infractori, pot semna liniștiți statul de plată. Mă rog, sunt rea. Dar mă întreb de ce stau acolo unde trec mașini din joi în marți și nu stau pe la trecerile de pietoni circulate și nesemaforizate, unde nebunii cu carnet conduc ca la raliu. Mie mi se arsese un far. Mi-a dat avertisment scris și-a avut grijă să mă informeze că amenda e 250 lei. Bine, Georgică, stai jos! I-am mulțumit, totuși, pentru informație, că mie nu-mi place să merg fără faruri și cine știe când aș fi observat. Măi, școală de poliție, mai învățați-vă și voi absolvenții să trateze diferențiat oamenii, nu după haine sau marca mașinii, sau șpaga îndesată în buzunar, ci după gravitatea faptei lor! Adică, dacă mi-ai văzut toate actele în regulă și la zi, dacă ai văzut că circul regulamentar, dar mi s-a ars un amărât de far, poate cu două minute înainte, atenționează-mă frumos (asta ține de prevenție, da?), bate-mi și nițel obrazul dacă asta te face să te simți important la cei 19 ani ai tăi și 12 clase jumate, dar nu mă lua de sus, de parcă eu aș fi provocat uraganul Katrina cu farul meu defect.
Dar să continuăm cu fericirile. Câteva mici cumpărături care țin mai mult de satisfacerea cerșetorului de stomăcel care tot timpul ar digera ceva, fie și-n post. Măcar o sămânță acolo, o grisină. Apoi, ieșind din magazin, cum aș fi putut să trec nepăsătoare pe lângă frumusețea de crizanteme care zâmbeau trecătorilor? Le-aș fi luat pe toate, da. M-am mulțumit cu două ghivece și un buchet. Frumuseți de toamnă. Sau, ca să rămânem la temă, fericiri de toamnă. Și uite-așa, mi-a venit să țopăi într-un picior, să zbor, să dansez. Adică simțeam exact acea fericire ce nu poate fi exprimată în cuvinte. Poate datorită florilor, poate pentru că omul care mi le-a vândut a fost amabil și m-a ajutat să le duc la mașină, poate datorită reîntâlnirii cu un om drag, poate datorită muzicii, ori, mai exact, tuturor acestora la un loc.
Uneori e ușor să fii fericit. Dar ce ușor poți pierde alteori starea de bine care te-a cuprins! N-am avut de lucru și, în loc să rămân printre flori, muzică și poezie, m-am apucat să văd ce mai zice la gazetă. La gazetă, la facebook. Și, Doamne, ce aflu? Mai auzisem de oameni care se cred Napoleon, Cleopatra, câine, oaie, găină, tren, avion, dar nu de vreun preot care se crede Sfântul Sinod. Nu dezvolt, nu-i cazul. Apa trece, pietrele rămân. Mi-am restabilit feng-shui-ul (tot de la facebook mi se trage) când, chiar în timp ce scriam, mi-a trimis mesaje o elevă de-a VIII-a de la Ciulnița, să-mi amintească de vizita mea la școala de acolo anul trecut și ce frumos a fost. Mici/mari bucurii, fericiri de ziua a șaptea, pe care am încercat să le așez în cuvinte nepricepute. Și-acum revin printre flori, muzică și poezie. Doamne, ajută-ne, pe noi, pe toți!
Slobozia, 20 noiembrie 2016
Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian
