”Florăria din Centrul Vechi (1)” de Florentina Loredana Dalian

367
Floraria din centrul vechi florentina loredana dalian proza

proza-scurta-leviathan.ro-logoPolca lui Dvořák umplu dormitorul, trezind-o pe Mirela dintr-un vis prea frumos ca să fie adevărat. Alesese ”Palatul păpuşilor stricate” ca muzică pentru trezirea de dimineaţă nu pentru că ar fi arătat ca vreun palat casa ei, ci pentru că, atunci când se trezea, parcă şi ea se simţea ca o păpuşă stricată. În plus, melodia era vioaie şi mobilizatoare, fără a fi stridentă. Pentru a-şi reveni la starea funcţională, făcea, chiar înainte de a coborî din pat, câteva mişcări uşoare de întindere, de rotiri de braţe, picioare şi gât. Abia apoi îndrăznea să coboare, rostogolindu-se mai întâi pe o parte, ca să nu forţeze coloana, aşa cum o învăţase Ludmila în orele de aerobic. Hm… a fost o vreme când nu-mi calculam mişcările, ba chiar mă contorsionam în fel şi chip, fără să-mi pese de urmări. E trist când începi să te gândeşti la astfel de lucruri. A fost şi o vreme când, la auzul primelor sunete ale soneriei ceasului, sărea direct în picioare, fără nicio trecere, de teamă să nu adoarmă la loc. Pe atunci, avea program făcut de alţii, pe atunci încă se mai temea de piciorul portarului, pus cu hotărâre în uşă. Acum, programul şi-l făcea singură. Dar ce-i curios e că, acum, uneori îşi impune să se trezească la ore mai mici decât atunci. Că doar deh! E afacerea ei.

Florentina Loredana Dalian
Florentina Loredana Dalian

Chiar astăzi, ceasul sunase cu două ore mai devreme decât de obicei. Azi trebuia să deschidă mult mai de dimineaţă, să pregătească aranjamentele, să verifice dacă fetele au respectat mesajele de pe cărţile de vizită, conform comenzilor, dacă băieţii sunt pregătiţi pentru livrare, dacă… Azi e 8 Martie. Ăia vor lua cu asalt florăria încă de la primele ore ale dimineţii. Toţi vor, toţi se grăbesc. Mâine va fi din nou linişte. Cu asta nu se putea împăca: de ce oamenii oferă flori numai la zile convenţionale sau cu precădere atunci. Florile trebuie să facă parte zilnic din viaţa noastră. În fine…

N-avea chef să coboare, dorind să mai prelungească pentru câteva clipe dulceaţa visului din care fusese smulsă brutal. Va să zică stimabilul inestimabil venise măcar în vis s-o sărute. Şi să-i dăruiască flori. Un coş cu lăcrămioare, florile ei preferate, culese de prin grădini. Mai simţea încă în nări mirosul suav al florilor – el le spusese mărgăritare – şi mai simţea atingerea fină, abia perceptibilă a buzelor. Nu fusese un sărut pătimaş, ci unul atât de… nu ştia să explice. Parcă era mai mult un sărut al sufletelor. Absurd! De o mie de ori absurd! Şi totuşi… Hai, mişcă-te! Şi tu, stimabile, ia-ţi mărgăritarele şi cară-te!

”Maaamaaa…” Ăsta era Pavaroti din CD-player-ul automobilului ei. Cu părere de rău, îi întrerupse cântecul pe la mijloc. Iar o s-o amendeze tembelul ăla de comunitar, c-a parcat cu roţile din spate în staţia de taxi. Ce contează că-i 8 Martie? A mai păţit-o şi altădată. S-o amendeze! Regulile sunt reguli şi trebuie respectate. Chiar ea le spunea cândva foştilor subalterni că cine nu respectă regulile mici nu le respectă nici pe cele mari. Şi-apoi, trebuie să trăiască şi Statul din ceva. De parcă n-ar plăti destule impozite!

De cum intră, mirosul cafelei îi gâdilă plăcut simţul olfactiv. Aşa o aşteptau fetele mereu, cu cafeaua făcută, mai ales de când se prinseseră că, până la cafea, ”mănâncă” oameni. Ca şi acum:

– Carmen, ţie îţi place funda asta? Şi bunica lega mai estetic sacii cu grâu, când îi ducea la moară. Dă-te la o parte, c-o fac eu!

Îşi propusese de atâtea ori să nu mai fie atât de implicată, dar nu reuşea.

Poate clientul nici nu observa funda, că doar pe el îl interesau florile. Dar ea cum ar fi putut să-i ofere nişte flori atât de frumoase într-un ambalaj de doi bani? Mai ales că nu erau deloc ieftine. Era conştientă şi recunoscătoare de faptul că orice bănuţ pe care îl plăteau oamenii – fie ei mai ajunşi sau dimpotrivă, scotocindu-se după mărunt – contribuise la schimbarea în bine a confortului ei. Cu atât mai mult cu cât florile nu erau un bun de absolută necesitate şi, la o adică, dacă tot ar fi trebuit tăiat ceva de pe listă, pe criza asta instalată comod, venită şi nemaiplecată,  dacă tot trebuia tăiat ceva, aşadar, acestea dispăreau primele. Florile şi cărţile – marile inutilităţi ale vieţii noastre, cum gândeau unii, dar fără de care ea nu concepea că se poate trăi armonios. Cum nu putea concepe viaţa fără muzică. Aşadar, clienţii aceştia, câţi au mai rămas, făcuseră, prin efort comun, ca ea să conducă un Volkswagen (nu că nu şi-ar fi permis ”Audi”, dar nu concepea să dai atâţia bani pe o maşină, când poţi face lucruri minunate cu ei; cum ar fi să-ţi umpli casa de flori în fiecare săptămână), tot ei făcuseră să se mute din garsoniera de la VII pe care o ocupase ani de zile, într-un apartament spaţios, în bloc nou, cu portar la intrare, să plece de două ori pe an să viziteze locuri pe care le cunoştea numai din atlasul geografic şi pe care nici nu visase că le va vedea pe vremea când era cercetător principal la Măgurele. Terminase Institutul de Fizică, a treia în an, primise repartiţie republicană la Măgurele, în cercetare, muncise pe brânci, ulterior îşi luase şi doctoratul în chimie (că nu strică să fie două specializări, mai ales că erau legate una de alta), îşi dăduse toate gradele ştiinţifice şi, luată de vârtejul studiului, ajunsese să se creadă un om împlinit. Până într-o zi când a realizat că nu se deosebea, la exterior, cu nimic de vânzătoarea de la aprozar. O vreme, n-avusese ochi pentru lucrurile exterioare, complet absorbită de Rezonanţa Magnetică Nucleară, joncţiunea p-n şi alte măscări asemenea. Când a deschis ochii, a constatat că asistentele din subordinea sa erau mai bine îmbrăcate, mai înghiulate şi îmbrăţărate, vorbeau despre concedii la mare, la munte, erau aduse de soţi cu maşina, în timp ce ea venea cu autobuzul. Nu că aceste lucruri ar fi avut vreo importanţă covârşitoare, nu le pusese niciodată pe primul loc, dar, peste momentul ”trezirii” ei, s-a suprapus revoluţia năvălită cu bocancii cu ţinte în vieţile oamenilor şi ale instituţiilor. Institutul mergea din ce în ce mai prost, iar mafioţii care vânduseră ţara la fier vechi nici gând n-aveau să investească în cercetare. Şi-atunci, în contextul atâtor tulburări ani de-a rândul şi care păreau să nu se mai sfârşească, şi-a adus aminte de pasiunea pe care o avusese încă din copilărie şi pe care, datorită parcursului ei în viaţă, nu şi-o manifestase deplin. Deşi iubea artele şi i-ar fi plăcut să se manifeste într-una dintre acestea, Dumnezeu n-o hărăzise cu nici un dar nici pentru muzică, nici pentru literatură sau pictură, dar ceva tot îi lăsase, oarecum tangenţial şi tot din sfera frumosului: pasiunea pentru şi priceperea la flori, pe care şi le manifestase încă din primii ani. Reuşea să facă un aranjament superb chiar şi din bălăriile de pe marginea şanţului. În satul copilăriei sale, aduna tot ce putea trece drept floare: ciulini, traista ciobanului, rochiţa rândunicii, ba chiar şi florile acelea cu nume ruşinos. Într-o zi, chiar adunase o mulţime de pe marginea şoselei, le strânsese într-un buchet şi le oferise maică-sii. Prilej pentru tatăl ei să exclame: ”Maria, ia te uită ce de p… ţi-a adus fiică-ta!” Se supărase atunci, mai ales că ea nu ştia că florile acelea poartă aşa o denumire şi nici nu înţelegea de ce nişte flori atât de frumoase trebuie să aibă un nume atât de vulgar. Se supărase şi îi trecuse, ca şi atunci când a fost împiedicată să dea la ”Horticultură” (că ”nu-i de viitor”). Dar uite, până la urmă, pe căi ocolite, tot acolo ajunsese. Chit că nu prea înţelegea ce nevoie avusese să-şi bată capul cu structura învelişului electronic al atomului, pentru a putea face un aranjament floral. Dar numai Dumnezeu cunoaşte cu adevărat aceste căi şi rosturile lor.

Plecase din Institut, nu fără unele regrete, dar hotărâtă să privească doar înainte. Îşi deschisese florăria cu bani împrumutaţi de la Bancă şi acum se simţea bine în ”raiul acesta în miniatură” cum îi spunea uneori. Voise să termine definitiv cu nostalgiile şi alte chestii păguboase. Când i se mai adresa câte unul care îi cunoştea trecutul cu ”doamna fizician” sau ”doamna doctor”, îl corecta pe un ton blând, însă ferm: ”Nu mai sunt nici fizician, nici doctor!” ”Dar ce?” ”Florăreasă, nu se vede?!” ”Păi… şi cum să vă spun? Doamna… florăreasă?” Zâmbea, fără să mai adauge nimic, dar în gând îl sugestiona: ”Scoate banul şi taci!”

Adevărul e că fusese o vreme când îi plăcea să i se spună ”doamna doctor”. Ea însăşi se prezenta astfel: ”doctor Mirela Staicovici”. Ce ridicol! Dar acestea erau regulile, nescrise, dar mereu respectate, în Institut nu te puteai adresa decât cu gradul, cam cum e şi-n Armată. Totuşi, nu impusese nimănui modul de adresare. Doar o dată făcuse o excepţie, când pusese la punct una dintre laborante care îi spunea simplu, fără titlu, ”doamna Staicovici”. N-o deranja defel şi nu dăduse nicio importanţă faptului – nu le cerea subalternilor decât să-şi facă treaba – şi probabil nici n-ar fi dat în continuare, dacă aceasta n-ar fi provocat-o. Lavinia, căreia i se adresa pe nume ca oricărei laborante, a făcut greşeala ca într-una din zile să-i atragă atenţia că ea e nevastă de preot şi, în consecinţă, ei trebuie să i se adreseze cu ”doamna preoteasă”. Mirela, cu nasul în electronii ei, habar n-avea ce hram poartă soţii colegelor de laborator. Nici n-o interesa, cum n-o interesau bârfele lor pe care însă aveau grijă să le ferească de urechile ei, întrucât le interzisese de la bun început. Când o auzise pe Lavinia, cu tonul niţel cam impertinent, impunându-i formula de adresare, scăpase din mână pipeta pe care tocmai şi-o luase din stativ. După ce a pus-o pe doamna preoteasă s-adune cioburile, a înhăţat-o de gulerul halatului, a lipit-o de zid şi i-a spus pe un ton pe care nici ea nu şi-l cunoştea: ”Serios? Iar tu, de azi, mi te vei adresa cu «doamna doctor»! Şi te asigur că, la mine, doctoratul nu s-a luat prin contact sexual, ci prin ani de studiu pe brânci şi de muncă asiduă”. ”Adică ce vreţi să spuneţi?”, bâiguise Lavinia rămasă cam fără suflu şi roşie în obraji. ”Exact ce-ai auzit! Ai fost cumva hirotonită şi nu ştim noi?” Se dusese miorlăind acasă, la părintele, să-i spună ce-a păţit, iar a doua zi venise foc şi pară pe acesta, pentru că-şi permisese să nu fie de partea ei. Relatase în laborator, chiar în prezenţa Mirelei, discuţia cu el: ”Deh, coană preoteasă – îi zisese părintele – de smerenie ai auzit? Şi dacă n-ai auzit tu, să ştii că a auzit ea de tine. E scris şi-n carte: pe cel care nu se smereşte singur, îl smereşte Dumnezeu. Bine ţi-a făcut! Tu nu trebuie să spui că eşti preoteasă, ci să arăţi, prin felul de-a te purta. Să mi-o prezinţi şi mie pe doctoriţa asta, să-i strâng mâna!” Mirela zâmbise numai în colţul gurii, întrebându-se ce-o fi zis popa în sinea lui, de ce i-a putut trece ei prin cap. Oricum, a rămas o vorbă în Institut: când cineva voia să-şi evidenţieze un titlu meritat, adăuga la urmă: ”Şi te asigur că nu s-a luat la mine prin contact sexual”. După incidentul acesta, le pusese pe laborante să facă o listă cu profesiile soţilor lor şi, când voia să se amuze, li se adresa, după caz, cu: ”doamna comandor”, sau ”doamna frezor-rabotor” etc. Cel mai tare se amuza când îi spunea Rodicăi, o sfrijită, slabă cât un fus: ”doamna boxer”.

Toate acestea erau departe acum. Rămăsese doar praful amintirilor şi-al atâtor lucruri inutile de care ne împiedicăm în viaţă. De altfel, Lavinia şi Mirela deveniseră ulterior bune prietene, iar între ele nu mai exista acum nici ”doamna preoteasă”, nici ”doamna doctor”. Erau, simplu, Lavinia şi Mirela, atât, aşa cum erau scrise în Cartea lui Dumnezeu.

– Zoe, de ce te holbezi, dragă, la mine? Pune şi-adună frunzele care au căzut de la flori, mai e puţin şi vor începe să vină clienţii. Ştiţi că nu-mi place să arate florăria ca după război.

– Mă scuzaţi, doamna Mirela, eu… ştiţi… mă tot minunez de dumneavoastră. Să nu vă fie de deochi! Că tare bine arătaţi astăzi!

– S-ar zice că, în alte zile, arăt ca Muma Pădurii?

– Aaa, nu! Mereu arătaţi bine. Dar azi, nu ştiu… aveţi ceva, o lumină…

– Ei, m-am pupat cu unul azi-noapte!

Fetele începuseră să chicotească, dându-şi coate.

– În vis, dragă!

Un pic dezamăgită, Carmen prinse curaj:

– Păi dacă numai în vis, şi arătaţi aşa bine, cum ar fi dacă s-ar întâmpla în realitate?

– Marş la treabă, că vă jupoi!

Şi maimuţele astea… apasă degetul pe rană.

Slobozia, 16,17 martie 2014

Din volumul de proză scurtă, în lucru, ”Florăria din Centrul Vechi”

 Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.