Ei, sigur că mă joc, dar prea departe de adevăr nu sunt, dacă stau și mă gândesc la istoria milenară a acestei unelte care, la rându-i, a revoluționat lumea. Mai am un motiv foarte serios, fiindcă în primăvară se curăță copacii de crengile uscate, dar şi de cele inutile, adică de cele fără rod. Sigur, pentru această operaţiune este nevoie de foarfecă de tuns copacii, aşa cum se foloseşte şi la tăiatul viţei-de-vie şi la trandafiri etc.
Făcând o scurtă trecere în revistă la câte feluri de foarfece se folosesc (medicină, frizerie, coafor, manichiură, pedichiură, croitorie, tinichigerie etc.), am tresărit gândindu-mă la utilitatea acestui instrument sau unealtă. Acum, cine n-are în gospodărie măcar două-trei foarfece? În trusa fiecărei femei există una, două sau chiar mai multe astfel de ustensile, în cutia cu aţe şi ace trebuie să existe o foarfecă, iar cei care au grădină, este obligatoriu să aibă şi foarfecele aferente. În atare condiţii, cum să nu te gândeşti cum, când şi unde a apărut atât de necesara foarfecă? Cea mai veche foarfecă a apărut în Mesopotamia, în urmă cu 3000 sau 4000 de ani. Era un tip de ”foarfecă de primăvară” care avea două lame de bronz conectate la mânere cu o bandă curbată şi subţire din bronz. Această bandă a servit pentru a aduce lamele împreună atunci când erau strânse şi a le îndepărta în afară atunci când erau eliberate. În anul 1500 î. Hr., în Egiptul antic se folosea un fel de instrument care semăna cu foarfeca.
Multă vreme s-a crezut că Leonardo da Vinci a inventat foarfeca, dar descoperirile au dus la concluzia că acest instrument exista cu mult înainte ca artistul să se fi născut. Foarfeca articulată, cu lamele încrucişate, fixate pe un ax central, folosită cu o singură mână, asemănătoare cu cea de astăzi, a apărut în jurul anului 300 î. Hr., fiind cunoscută în Extremul Orient şi în Imperiul Roman. Mult mai târziu, foarfeca a devenit un obiect uzual, în mai multe părţi ale lumii. Ar fi inutil să ne întrebăm asupra numelui inventatorului, pentru că astfel de informaţii nu s-au găsit în documente. Sigur este faptul că apariţia foarfecii este ulterioară descoperirii metalelor, deoarece, dacă un cuţit, un silex se puteau confecţiona şi din piatră sau lemn, un obiect similar foarfecii nu putea fi făcut decât din metal. Cele mai vechi foarfece descoperite în situri arheologice romane, din secolele al IX-lea şi al X-lea, păstrate aproape intacte, serveau, după toate aparenţele, la tunderea oilor sau la diverse alte treburi casnice. Altele, mai târzii, din secolul al XVI-lea, din bazinul mediteranean, au fost găsite împreună cu suporturi (teci) frumos ornamentate, ceea ce demonstrează nu numai preocuparea pentru utilitatea acestor unelte, ci şi pentru estetica lor. Producţia în serie a foarfecelor se datorează britanicului Robert Hinchliffe care, în anul 1791, s-a folosit de oţel, pentru a fabrica foarfeci de precizie. În jurul anului 1880, au apărut şi foarfecele pentru stângaci, confecţionate de un francez din regiunea Nogent. Se puteau folosi numai pentru tăierea hârtiei şi abia peste 40 de ani s-au inventat şi cele destinate croitoriei. Acestea aveau lamele inversate şi o formă ergonomică a inelelor pentru degete, care să nu solicite prea mult efort din partea utilizatorului.
În prezent, există o mare diversitate de modele şi forme de foarfece, în funcţie de scopul în care sunt folosite – în croitorie, frizerie, grădinărit, ca instrumentar medical, în industrie, pentru trabucuri, pentru gazon etc. Sigur, se mai pot spune multe despre foarfece, dar cred că aceste informaţii adunate la un loc sunt suficiente pentru a afla istoria acestui obiect atât de folosit secole de-a rândul şi care a constituit un pas important în viaţa omenirii. Mai trebuie, poate, lămurit un aspect, înainte de a încheia acest ”periplu” prin istorie şi mă refer la denumirea corectă a acestui obiect. De aceea am apelat la definiţia din ”Dicţionarul explicativ al Limbii Române”: ”FOÁRFECE, foarfece, s. n. 1. Unealtă sau mașină unealtă pentru tăiat, acționată manual sau mecanic, compusă din două lame tăioase suprapuse, având fiecare câte un mâner inelar și fiind unite între ele la mijloc cu un șurub. (În forma foarfecă) Săritură care se execută ridicând picioarele unul după altul, ca mișcarea lamelor unui foarfece, practicată în unele sporturi. 2. (Ec.; în sintagma) Foarfeca sau foarfecele prețurilor = decalaj între diferite prețuri. 3. Nod marinăresc format din două sau din trei bucle, folosit la legarea unei parâme. 4. (Bot.; în compusul) Foarfeca-bălții = plantă acvatică (submersă), cu frunze rigide dințate, cu flori albe, deschise la suprafața apei (Stratiotes aloides). [Var.: foárfecă, foarfeci, s. f., foárfec s. m.] – Lat. forfex, -icis.”
Aş mai aminti faptul că atunci când oamenii critică ceva, se zice că au forfecat subiectul, adică l-au cercetat şi l-au făcut praf. Dar mai e ceva, ceva la modă: bârfa. Păi, nu se spune oare că cineva l-a forfecat pe altcineva până l-a făcut praf?! Cam aşa stau lucrurile şi în viaţă şi în vorbe! Închei acestă istorioară cu un superb citat din Jules Renard*): ”Conversaţia e joc de foarfece de grădinar, în care fiecare taie vocea vecinului de îndată ce creşte.”
___________
*) Jules Renard (1864, Châlons-du-Maine–1910, Paris), romancier, poet, povestitor, dramaturg francez, adept al naturalismului.
Vezi arhiva rubricii Istorii și istorioare de Pușa Roth
