„Galben la puterea…” de Cornelia Bartels

90
Decupaje rubrica leviathan cornelia bartels

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsMergeam spre casă destul de devreme. Asta însemnând ceva înainte de ora zece noaptea, și asta mai însemna că-i făceam o surpriză mamei. Întotdeauna când acele ceasornicului își apropiau săgețile în jurul orei zece sau când cucul din bucătărie își cânta orele în cele zece triluri, mama intra într-o îngrijorare greu de înțeles… Dar așa era mereu. Trebuia să sosesc acasă până la cântarea cucului din bucătărie, unde ea mă aștepta de fiecare dată… poate aveam nevoie de ceva… poate aveam să-i povestesc ceva, aveam nevoie de un sfat. Îmi este foame, sete… nu se ducea la culcare până nu veneam acasă din plimbările sau de la întâlnirile mele adolescentine.

Minutele treceau leneș îndreptându-se spre ora aceea fatală, în niciun caz miezul nopții. Și eu mergeam, parcă la fel de leneș, pe una din aleile parcului din cartier, nu-mi doream să mă iau la întrecere cu minutele. Mergeam așa, încet, pe jos, călcând caldarâmul apăsat, cu gândurile adunate ghem în suflet. Pentru că, uneori, mă copleșește o mare dorință. Înainte de-a ajunge acasă să trag o linie mare, albă  și dreaptă, o linie virtuală care să mă însoțească în mersul leneș, pe aleile parcului din cartier. Să trag o linie mare, luminoasă, albă, dreaptă pe care să-mi așez cu grijă gândurile.

Mergeam uitându-mă cu reproș și îngrijorare la piciorul meu drept. Mereu călcasem în viață cu stângul. Și de ce? Nu știu! Poate de aceea era îngrijorată mama. Poate. Îmi doream să-mi cern gândurile între bune și rele… Călcam cu mare atenție. Dreptul se lăsa controlat, rugat să nu se împiedice și apoi grija de a călca numai cu el mă deruta. Mă împiedicam mereu de câte ceva. O entorsă, un șontâc și iar toată nădejdea pe cel stâng, cu tot riscul. Fie ce-o fi!

Am ajuns acasă. În ferestrele din bucătărie am zărit lumina galbenă a gutuilor aromate, așezate cu grijă de mama. Gutuile aromate râd galben între geamurile duble, albe ale casei și gândurile, și prietenii de care mă despărțisem au dispărut în umbra vorbelor cu care am fost întâmpinată. Ce bine că ai venit… mă duc la culcare! Dar mie nu îmi era somn. Doamne, de ce nu mă mai culc odată? Somnul ar pune capăt gândurilor. Și gutuile râdeau galbene între geamurile duble ale casei…

Apa de la baie curge zgomotos. Poate apa să mă mai scoată din umbra vorbelor și să mă aducă la numitorul comun al gândurilor nerăbdătoare să afle răspuns nedumeririi mele. De ce? Să mă scoată din umbra întrebărilor și să pot striga tare, nu, nu tare, că e târziu, să strig înăbușit Evrika… Și totuși să strig, da, da, da, cât mai tare și cât mai sănătos: Evrika! De altfel, nu descoperisem nimic. Nici măcar pe mine însămi, care acum zac. Zac în această apă curgătoare și caldă… care parcă ar dori în curgerea ei să-mi ia gândurile și să le curețe. Vreau mai mult ca oricând, acum să stau față-n față cu mine însămi și să am puterea să mă redescopăr și apoi să trag o linie. O linie imaginară, dar dreaptă, neagră și sigură. Da, între mine și eu, să mă aflu sprijinită de ea. Și așa, față-n față, eu cu mine, să stăm de vorbă și să rupem petale de flori și de gânduri și să le lăsăm să se înece în apa curgătoare a robinetului… Nu știu cum s-a întâmplat, dar floarea este galbenă ca gutuile mamei dintre geamurile duble și albe. Floarea era galbenă, poate cu irizări brun-roșcate, ca ochii lui. Și, îți amintești de vorbele pe care mi le-ai adresat ultima oară?

Floarea o rupeam leneș, cu mișcări mici, încete. O petală da, o alta nu, da, nu. O petală s-a rupt pe jumătate. Nu știu ce să cred: da sau nu? Și așa derutată, continuu să trag linia aceea între mine și eu, între mine și tine, noi și voi, plină de speranță.

E târziu și eu stau acum în camera mea mov. Zac în această cameră grea, sufocantă, mov… Ochii nu mă îndeamnă la somn și îmi vine să plâng și să plec după crabii galbeni pe care i-am abandonat vara trecută pe plaja încinsă de un soare galben și fierbinte. Pe plaja unde căutam un loc numai pentru noi. Iar eu, la gât, aveam, îți amintești? Eu îmi amintesc perfect, aveam eșarfa aceea galbenă pe  care mi-ai dăruit-o. De un galben curat și strălucitor, puțin foșnitor, dintr-o tafta frumoasă pe care o asortam cu bucurie la balonul mai puțin galben care, de fapt, acum e aproape alb de atâta soare și spălat și de atâtea ploi pe care le-am întâmpinat împreună, ținându-ne de mână… Dar asta e o altă poveste… Și lângă acest galben, linia singură își caută drumul bine conturat, își caută drum,dreaptă, dreaptă de tot, ca trupul femeii care mi te-a furat… ca trupul inform și galben…

Unde s-au scurs brațele puternice, marmoreene, ochii albaștri și părul blond, aproape galben!? Marmora s-a transformat în lespedea de ciment pe care calc acum singură sau în soclul micilor statui care seamănă cu îngerii iubirii în care credeam și pe care mi i-ai dăruit. Ochii albaștri s-au contopit în sineala unui orizont pierdut, îndepărtat, dintr-o suflare a vântului, ca o briză desprinsă de pe plaja aceea încinsă, pe unde ne-am plimbat cândva alături. Părul blond, galben s-a decolorat în suvițele de raze palide, aruncate pe roșcatul brun al unor frunze gata-gata să se desprindă de ramură, să se desprindă de ele și să cadă sub talpa piciorului meu stâng, ajutându-mă să nu mai șchioapăt în viitor.

Și eu calc pe ele, una câte una, două, trei, cu curaj și din ce în ce mai mult mă afund în substanța frunzelor cândva pline de viață, de iubire și acum moarte, și arse, și galbene, ca spațiul străbătut de mine cu tine. Și pe deasupra, linia mea dreaptă, da, mai ales teribil de dreaptă, și neagră, și fără orizont…

Știi, azi o frunză, mâine alta și așa mereu anii se adună sub linie, iar sus de tot mă străduiesc să adun numitorul comun al formulei de viață și să aflu rezultatul comun: galben la puterea…

Niciodată nu am fost tare la matematică, la adunări, la scăderi, la înmulțire, dar, mai ales, la împărțeală… Dar acum, printr-un efort de voință trebuie să ajung la un rezultat, la un numitor comun. Știi… trebuie. Același cu cel de acolo, de sus, al speranței, al ridicării din propria cenușă. Adică al ridicării din spațiul de deasupra liniei drepte și negre, și trasă puternic, gros, cu un ultim efort de voință și speranță.

Un an, doi, o frunză, alta, și așa am adormit, undeva la suprafața liniei, tot concentrându-mă la felul în care să o urmez… Ce este dedesubt nu mai știu și nici nu mai vreau să aflu. Ce este deasupra aflu când mă voi trezi. Când voi face asta, tot nu știu. Cândva. Nici azi nu am să știu, nici mâine, poate niciodată…

…și frunzele cad galbene cu irizări brun-roșcate. Cad una câte una… O frunză azi, alta mâine, alta mereu și niciodată nu le voi opri. Și linia mea își continuă drumul ei drept și singur, și negru, din ce în ce mai negru și mai gros și așa mai departe, din ce în ce mai departe, până nu o mai văd și o pierd, și mă uit, mă tot uit, și știi?, niciodată nu am mai supărat-o pe mama care, până la urmă m-a ajutat puțin, discret, să trag linia mea mai departe și mai bine, și mai drept. Dar asta numai pentru puțin timp, pentru că a urmat un apoi și așa mai departe, la care nu vreau să mă mai gândesc acum.

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.