Cine n-a atins măcar o dată, desculț, în copilărie, pietrele lustruite de apă, într-o întrecere cu susurul de munte al unui pârâu harnic care cioplește… și tot cioplește… până dă ce formă vrea el prundișului și-l îmbracă în fire de nisip țesute cu mătasea-broaștei la lumina licuricilor?!
Cine n-a chiuit de bucurie când briza nopții boteza apa pentru a doua zi și alunga ielele prevestitoare de furtună?
Îmi amintesc cum se strângeau vara, la noi în curte, copii de diferite vârste. Eu eram privilegiată, așa încât aveam prieteni comuni și cu fratele meu mai mic și cu sora mai mare. De la unii învățam toate năzdrăvăniile, de la alții ascultam povești șoptite, poate cele care aveau să croiască drumul meu spre lumea cuvintelor.
Dar cel mai mult s-a întipărit în suflet mirosul aburind de brânzoaice pe care le făcea mama și pe care ni le aducea sub nuc, învelite cu un ștergar alb, de in. Atunci știam că binecuvântate ne erau curtea și jocul și liniștea care se așternea peste chipurile noastre inocente. Înfulecam în grabă, cu gândul să coborâm poteca ce tăia malul, spre gârlă. Acolo era locul care strângea cel mai mult sfoara prieteniei noastre. Ce mai conta că petreceam cu gâștele laolaltă, cu brotacii ori cu peștii de munte, mici și iuți, care ne făceau să ne julim genunchii încercând să-i prindem?!
Uram momentele în care cerul se tulbura și trebuia să ne răspândim, fiecare la casa lui. Trăgeam de timp, doar-doar s-o lumina ori vreo pală de vânt șireată va alunga norii, dar când trăsnetele se întețeau aproape că nu mai atingeam poteca, o croiam direct prin bălării, fără să ne plângem că ajungeam acasă cu câlcâiele umflate de mărăcini. Ne pitulam în fundul prispei, până ce cuvintele mamei se pierdeau într-o mângâiere: mergeți de vă schimbați hainele, să nu răciți! Vocea ei venea ca o adiere fină care ne răsfăța. O priveam cu căldură și știam că e a noastră: simplă și nemuritoare. Avea ceva din sfințenia unui suflet neobosit, ocrotitor și dezmierdător, care ar fi oblojit toate rănile pământului deodată.
Locuiam într-un imperiu în care înfloreau crinii, se coceau coacăzele și cântau mierlele. Mereu am avut convingerea că Dumnezeu a descărcat în curte la noi o parte din rai.
De fiecare dată pândeam curcubeul, știind că e vestitor de senin. Îi număram culorile și le împleteam în gânduri fine, ascunzând mereu, în sân, câte o nuanță.
Să pot scrie cu ea, acum.
Să pot privi peste timp, în ochii acelui copil care-și plimbă, sub braț, copilăria.
