George Bacovia – articol de Pușa Roth

162
George Bacovia, portret de Adina Romanescu, 19 mai 2020. Inedit
George Bacovia, portret de Adina Romanescu, 19 mai 2020. Inedit

George Bacovia, 4/16 septembrie 1881, Bacău–22 mai 1957, București

fila de calendar rubrica leviathan.ro„Socotit în timp, Bacovia rezumă anticipat epoca noastră, prin influenţa unor mijloace artistice secundare; iar universul său poetic rămâne, tipologic, ca un obsedant şi neliniştitor document moral.” Vladimir Streinu.

„Legenda bacoviană a şi creat contrastul necesar caracterizării psihologice a lui Bacovia, marele, esenţialul, neegalatul provincial al poeziei româneşti.” Felix Aderca.

„Bacovia cânta pe o coardă unică un cântec simplu de jale, a anotimpului, a intemperiei, a monotoniei provinciale, a marasmului prevestitor de moarte, cântec monocord, care, descompus artistic în notele componente, poate nu rezista, dar care luat ca atare, cu o consimţită pasivitate, iscă stări sufleteşti echivalente.” Şerban Cioculescu.

„Eul bacovian răsuceşte un tragic, un obsedant scâncet, suferinţa se clatină într-o semisomnolenţă în care instinctul vital alterat posedă nu ştiu ce încordată luciditate; materia în dezagregare are un fel de conştiinţă de sine, vizibilă în însuşi propriul ei proces de dezatomizare; ea umple toată conştiinţa reflexivă a poetului, manifestată printr-o atentă notaţie.” Pompiliu Constantinescu.

„Poetul are o poză, pe care şi-o menţine puerilă ca orice mecanism şi deci de un secret umor. E foarte probabil că şi el crede în poză, ceea ce e o ingenuitate, folositoare însă procesului de sugestie. Toată problema estetică stă în putinţa acestei convenţii de a simboliza în chip de neuitat, ca o viziune stranie, momentele de mare sinceritate, ceea ce se şi întamplă uneori. Poetul este deci nu un simplu liric, ci un ilustrator al propriei sale lumi, un creator de contururi şi gesturi proprii.” George Călinescu.

„Poeziile sale sunt scurte, versurile tăiate prea scurt, şi nici nu s-ar putea altfel. Bacovia nu construieşte un poem, nu lucrează asupra cuvântului ani în şir, el emană versurile – poemele sale sunt un triunghi de cocori, mai bine zis ţipetele acestui triunghi, triunghi dispus mereu în aceeaşi direcţie, înţepând, zgâriind, sudul.Marin Sorescu.

Într-o seară de toamnă târzie, am cunoscut-o la Rotonda 13 pe Agatha Grigorescu Bacovia, invitată de Şerban Cioculescu să vorbească despre soţul ei, poetul George Bacovia. Era în a doua jumătate a anilor ‘70. Am întâlnit o femeie frumoasă, elegantă, cu pălărie, jucându-se cu şiragul de mărgele, cu mişcări graţioase, cochetând discret şi cu deosebită delicateţe cu cei din jur. Zâmbind, ne-a povestit despre soţul ei, despre universul poetic al acestuia, dar şi despre câteva dintre întâmplările vieţii în doi. În anul 1928, la data de 28 iunie, Agatha Grigorescu se căsătoreşte la Bucureşti cu poetul George Bacovia. Printre multele amintiri depănate atunci am să reamintesc doar o secvenţă, chiar din ziua căsătoriei lor. Povestea că, după plecarea musafirilor, a petrecut noaptea în fotoliu stând de vorbă cu soţul ei. Sigur, orice zi din viaţa unui cuplu este una deosebită, dar cei doi poeţi au preferat să înceapă viaţa în doi cu poveşti, „întrerupte” de lungi tăceri.

Alb

„Orchestra începu cu-o indignare graţioasă.
Salonul alb visa cu roze albe
Un vals de voaluri albe …
Spaţiu, infinit, de o tristeţe armonioasă…

În aurora plină de vioare,
Balul alb s-a resfirat pe întinsele cărări
Cântau clare sărutări …
Larg, miniatură de vremuri viitoare…”

În poezie m-a obsedat totdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau audiţie colorată […]. Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influenţă colorantă. Întâi am făcut muzică şi după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţă până azi. Am făcut şi compoziţii pentru mine. Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său culorile: alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am căutat să le redau cu inteligenţă, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea şi ultimul meu volum poartă titlul Scântei galbene. Roşul e sângele, e viaţa zgomotoasă […]. În plumb văd culoarea galbenă. Compuşii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet şi alb, am evoluat spre galben […]. Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben.” – I. Valerian, De vorbă cu George Bacovia, „Viaţa literară” nr. 107, 1324 aprilie 1929).

Plecând de la această mărturisire a poetului care ne introduce simplu în universul creaţiei sale, tulburător prin abordare şi expresie artistică, singular în literatura română, se impune să revenim asupra biografiei sale, conturând astfel portretul unui mare poet simbolist român, evident lăsat deoparte, din raţiuni pe care nu le pot descifra şi nici nu intenţionez a o face, pentru că rostul nostru e acela de a promova şi nu de a intra în polemici nefericite.

La data de 4/5 septembrie 1881 vede lumina zilei Gheorghe Vasiliu, fiul lui Dimitrie Vasiliu, ofiţer în garda civilă din Bacău şi al lui Zoe Vasiliu, născută Langa. Copilăria şi-o petrece la Bacău (1881–1887), pe strada Bacău-Piatra, acolo unde tatăl său îşi deschide între timp un magazin de „coloniale şi băuturi spirtoase”. În anul 1887, viitorul poet este înscris la grădiniţa soţilor Schmidt, unde va deprinde primele noţiuni de limba germană.

Anul următor, în 1888, bolnav fiind (friguri palustre) nu poate merge la şcoală, iar după o perioadă petrecută la bunicii paterni din Băgdăneşti, va figura pentru puţin timp, în1890, pe lista elevilor de la un pension german din Bacău.

Între 1891– 1894, este elev la Şcoala Domnească, în clasa învăţătorului Nicolae Biberi, luând premiul întâi în fiecare an. După terminarea cursului primar frecventează cursurile gimnaziului „Principele Ferdinand” (1894–1898). Obţine note maxime la desen, caligrafie, muzică, gimnastică. Viitorul poet ia lecţii de vioară. Din clasa a III-a gimnazială începe să scrie versuri, unele dintre ele vor intra în primul său volum, Plumb, apărut la Bucureşti în anul 1916.

În anul 1899 ia premiul I la concursul de „desen artistic după natură” al Tinerimii Române de la Bucureşti. Îi apare în „Literatorul” din 30 martie poezia Și toate, scrisă cu un an înainte, semnată V. George.

În anul 1900 se înscrie la Școala Militară din Iași, de unde se retrage în al doilea semestru, neputând suferi disciplina cazonă. Compune poezia Plumb, pe care o va termina abia în 1902.

„Dormeau adânc sicriele de plumb,
Şi flori de plumb şi funerar vestmânt

Stam singur în cavou… şi era vânt…
Şi scârţâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig 
Stam singur lângă mort… şi era frig…
Şi-i atârnau aripile de plumb.”

În 1901 se înscrie în cursul superior al Liceului Ferdinand. Termină liceul din Bacău în 1903. Scrie poezia Liceu, ca răspuns la un chestionar adresat de minister absolvenților din acel an, în vederea reformei învățământului inițiată de Spiru Haret.

„Liceu, cimitir
Al tinereţii mele

Pedanţi profesori
Şi examene grele…
Şi azi mă-nfiori
Liceu
cimitir
Al tinereţii mele!

Liceu, cimitir
Cu lungi coridoare

Azi nu mai sunt eu
Şi mintea mă doare…
Nimic nu mai vreu

Liceu,
cimitir
Cu lungi coridoare…

Liceu, cimitir
Al tinereţii mele

În lume m-ai dat
În vâltorile grele,
Atât de blazat…
Liceu,
cimitir
Al tinereţii mele!”

Se înscrie la Facultatea de Drept din București. Citește într-una din ședințele salonului literar al lui Macedonski poezia Plumb, care produce o puternică impresie.

Citește în 1904 la cenaclul lui Macedonski Nervi de toamnă, obținând același succes. Colaborează la revista „Arta” de la Iași. Se retrage de la Facultatea de Drept din București. Se stabilește în 1905 în București, împreună cu fratele său Eugen. Un an mai târziu se reîntoarce la Bacău, stabilindu-se în locuința din strada Liceului. Scrie poezia Lacustră. În 1907 se înscrie la Facultatea de Drept din Iași și reîncepe cu anul I. Rămâne la Iași și anul următor. Colaborează la revista lui I. M. Rașcu, „Versuri”, mai târziu „Versuri și proză” . Între 1909–1910 merge la Iași numai în perioada examenelor, restul timpului locuind la Bacău, iar în 1911 obține diploma de licență în drept și se înscrie în baroul din Bacău. Plătește zece ani cotizație, dar nu profesează. În anul 1912, colaborează la „Românul literar” al lui Caion. O perioadă este suplinitor la Școala Primară din Bacău și la Călugăra, suburbie a Bacăului. Colaborează la revista „Flacăra”. Este copist la Prefectura din Bacău, iar din anul 1913 devine ajutor contabil la aceeași prefectură. Fire sensibilă, poetul se îmbolnăvește și demisionează.

Format la şcoala simbolismului francez, George Bacovia, este autorul unor volume de versuri şi proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, folosind poezia simbolistă drept pretext, pentru a crea o poezie metafizică, cu nuanțe expresioniste sau existențialiste. Referindu-se la creaţia sa, George Călinescu afirma că „poetul este deci nu un simplu liric, ci un ilustrator al propriei sale lumi, un creator de contururi şi gesturi proprii”. Deşi la început a fost considerat de critica literară ca poet minor, Bacovia va cunoaşte treptat o receptare favorabilă, fiind considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi simbolişti români.

Revenind la biografia autorului, se ştie că în anul 1914 se internează la sanatoriul de boli nervoase al doctorului Mărgăritărescu din Bucureşti. Poetul este preocupat de tipărirea volumului Plumb. În publicaţia „Seara” au apărut în acest răstimp poeziile Nervi de toamnă, Nocturnă şi Romanţă, iar „Noua revistă română” i-a publicat Plumb de toamnă, În grădină, În parc, Oh, amurguri, Plumb de iarnă.

În „Ilustraţiunea naţională” apare Serenada muncitorului (cu titlul Serenada). Revista „Versuri şi proză” îi publică poeziile Altfel, Fanfara (cu titlul Fanfara militară), Amurg de iarnă (cu titlul Plumb de iarnă), iar în „Absolutio” apare Plumb de iarnă. Spre finalul anului 1914, Bacovia revine la Bacău unde este vizitat de Alexandru Macedonski. Anul următor (1915) scoate revista „Orizonturi” noi împreună cu Ion Iordăchescu, un fost coleg, funcţionar la prefectura din Bacău (care semna versuri sub numele de Ion Amaru) şi cu Smil Kraus. Revista a avut o existenţă scurtă, au apărut doar trei numere, din cauza lipsei de fonduri. Poetul publică în „Cronica Moldovei” poeziile Nervi de primăvară şi Nocturnă, iar în revista „Facla” apare un articol semnat de Alexandru Macedonski despre poezia bacoviană. Aurel Savela publică în Cronica Moldovei un alt articol dedicat creaţiei bacoviene, şi tot aici îi apare şi poezia Marş funebru (cu titlul Interior trist).

În „Flacăra” apar Note de primăvară, Note de toamnă, Vobiscum precum şi poemele în proză Amăgire şi Pe gânduri. În această perioadă o cunoaşte pe viitoarea sa soţie, Agatha Grigorescu. Datorită recomandării lui C. Banu către I. G. Duca, ministrul instrucțiunii publice, la data de 16 iunie poetul este angajat la Direcţia Învaţământului Secundar şi Superior din minister, copist clasa a III-a. O lună mai târziu, în iulie apare volumul Plumb, cu un tiraj de 500 exemplare. În acelaşi an au apărut volumele: Poezii de Octavian Goga, Amăgiri de Ion Pillat şi Parodii originale de G. Topârceanu. Fiind o perioadă dificilă istoric, primul război mondial, autorul este mobilizat şi în luna octombrie, împreună cu alţi funcţionari, este trimis să însoţească arhiva ministerului în refugiu la Iaşi. În 1916 în „Noua revistă română” (an XVII, nr. 23. 24–31 ianuarie, p. 342), la rubrica „Însemnări” apare un articol semnat de N. Davidescu: despre poezia bacoviană: „Bacovia e, înainte de toate, sincer. Poezia lui nu ţinteşte niciodată un anumit efect literar; totdeauna însă ea aduce cu sine, fără să-şi dea socoteala, unul. Aceste flori cresc tocmai din lipsă de preocupaţii mărunte cu care Bacovia se mulţumeşte să se analizeze şi să-şi noteze, scurt, precis, cu nervii strânşi într-o înnăscută încordare, impresiile”. Tot acum apare o recenzie la volumul Plumb în „Cronica” (nr. II, 57, 13 martie). Autorul ei este Ion Vinea.

Colaborează la „Literatorul” (serie nouă) şi în 1918 apare poezia Nocturn dar şi poemul în proză În zadar (cu titlul Van). Cartea vremii, îi tipăreşte Poemă finală, iar în anul următor, 1919, apare poezia Vânt. În anul1920 este desemnat şef de birou clasa a III-a la Ministerul Muncii, iar anul următor este avansat şef de birou clasa I, dar din cauza unei eczeme care îl va chinui doi ani de zile este nevoit să-şi dea demisia din funcţie.

Revista „Ideea europeană” îi publică poezia Sânge, plumb, toamnă, iar „Cuvântul liber” îi tipăreşte poezia Amurg şi poemul în proză Valuri. În cea de-a doua ediţie a antologiei lui Ion Pillat Poezia toamnei, George Bacovia figurează cu poeziile: Alean, Amurg, Note de toamnă (cu titlul Fiori), Nervi de toamnă, Note de toamnă, Pastel, Toamna.

Lirica lui G. Bacovia a avut darul să lase o dâră grea asupra poeziei de după război. În vremea când simbolismul era acaparat de sonoritatea facilă şi de strălucirile false ale lui Ion Minulescu, pe atunci foarte tânărul poet Ion Pillat strângea în volumul Plumb (1916) versurile profund originale bacoviene. Mai deloc citit sau numai de poeţi, volumul sortit unei străbateri încete, subterane, avea să se infiltreze în sensibilitatea generaţiei următoare, până la saturaţie. G. Bacovia aducea o notă nouă lirismului de acum douăzeci de ani. O notă elementară, de dezagregare sufletească, de descompunere, impusă simplu, fireşte, cu un caracter de fatalitate. Poemele bacoviene, scurte, statice, descriptive, fără mijloace plastice deosebite, operau asupra poeţilor prin obsesie, adică ele creau o atmosferă sugestivă, de o putere neobişnuită. Bacovia cânta pe o coardă unică un cântec simplu de jale, a anotimpului, a intemperiei, a monotoniei provinciale, a marasmului prevestitor de moarte, cântec monocord, care, descompus artistic în notele componente, poate nu rezista, dar care luat ca atare, cu o consimţită pasivitate, iscă stări sufleteşti echivalente […]

Bacovia nu propune un ideal de artă sau un ideal etic; el este cel ce este, identic cu sine şi neasemănător cu nimeni şi, fără a chema pe cineva după sine, a modificat sensibilitatea contemporană prin simplul fapt al existenţei sale”. (Şerban Cioculescu, G. Bacovia: Poezii, în „Adevărul”, XLVIII, 15 492, 23 aprilie 1934; reprodus în Şerban Cioculescu, Aspecte literare contemporane [1942], ediţia a II-a, București, Editura Minerva, 1972, pp. 136–140).

În anul 1922 apare în revista „Flacăra” poezia Plumb de iarnă, iar „Gândirea” îi publica Frig. George Bacovia revine la Bacău, unde află de logodna Agathei Grigorescu cu un ofiţer. Anul următor se întoarce la Bucureşti, iar Agatha Grigorescu, care rupsese logodna, îi promite că se vor căsători după ce-şi va termina studiile.

Pentru volumul Plumb ministrul Cultelor şi Artelor, Constantin Banu (19 ianuarie 1922– 30 octombrie 1923), din guvernul Ion I.C. Brătianu (19 ianuarie 1922 – 27 martie 1926) îi acordă un premiu de 5000 lei. Acest premiu deschide calea comentariilor favorabile asupra creaţiei bacoviene. Cezar Petrescu retipăreşte în „Gândirea” un amplu grupaj de poezii, însoţit de o prezentare succintă, sub pseudonimul Darie.

Criticul Eugen Lovinescu considera poezia lui Bacovia „expresia celei mai elementare stări sufleteşti; e poezia cinesteziei imobile, încropite, care nu se intelectualizează, nu se spiritualizează, nu se raţionalizează; cinestezie profund animalică; secreţiune a unui organism bolnav, după cum igrasia e lacrima zidurilor umede; cinestezie ce nu se diferenţiază de natura putredă de toamnă, de ploi şi de zăpadă, cu care se contopeşte. O astfel de dispoziţie sufletească e prin esenţa muzicală; i s-ar putea tăgădui interesul, nu i se poate tăgădui realitatea primară; în ea e poate cea dintâi licărire de conştiinţă a materiei ce se însufleţeşte”. (E. Lovinescu, Poezia nouă, în Critice, Bucureşti, Editura Ancora, 1923; reprodus în E. Lovinescu, Opere, vol. IX, ediţie îngrijită de Maria Simionescu şi Alexandru George, note de Alexandru George, Editura Minerva, Bucureşti, 1992, pp. 320–323). În publicaţia „Cugetul românesc” poetul e prezent cu poeziile Dimineaţa, Gol, Nervi de toamnă, precum şi cu trei poeme în proză, În cafeu, Ninsoare, Târziu. În 1924, poetul obţine un loc de suplinitor la catedra de desen şi caligrafie a Şcolii Comerciale de băieţi din Bacău. Participă la Piatra-Neamţ la o sezătoare literară,  alături de Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, George Topârceanu, Ion Marin Sadoveanu. Revista Omul liber prezintă poezia Serenada muncitorului, apărută cu titlul Serenada şi un articol de Ion Pas (semnat p. a. s.), în care se pune acentul pe „gestul de revoltă surprinzător, brutal” al poetului contra „răului” social. La rugămintea profesorului Bogdan-Duică de la Facultatea de Filologie din Cluj, care avea de gând să comenteze împreună cu studenţii poezia lui Bacovia şi apoi să scoată o nouă ediţie, poetul trimite, prin fratele său Constantin, un manuscris cu piese din Plumb, Scântei galbene şi volumul inedit pe atunci Cu voi… Bogdan-Duică va face în anul următor, la seminar, analiza liricii bacoviene, însă nu va reuşi să scoată volumul promis. Manuscrisele au rămas în posesia bibliotecii Facultăţii de Filologie din Cluj. Dar la Râmnicu-Sărat apare o nouă ediţie a volumului Plumb, cu un tiraj  redus. În anul 1923 a fost premiat de Ministerul Artelor pentru volumul Plumb.

În 1925 devine primul director al revistei „Ateneul cultural. Tot acum primește Premiul pentru poezie al Societății Scriitorilor Români, împreună cu Lucian Blaga.În anul 1926 tipărește pe cont propriu la Bacău volumul Scântei galbene. Îi apare și volumul Bucăți de noapte, editat de poeta Agatha Grigorescu. Între 1926-1928 funcționează ca profesor suplinitor de desen și caligrafie la Școala Comercială de băieți din Bacău.

În 1928 se căsătorește cu Agatha Grigorescu și se stabilesc la București, unde soția sa era profesoară. Anul următor retipărește volumele Plumb și Scântei galbene sub titlul Poezii, la Editura Ancora. Reapare sub conducerea sa revista „Orizonturi noi”. În 1930 este numit referent la Direcția Educației Poporului. Îi apare volumul Cu voi… Din noiembrie 1930 până în octombie 1933, locuiește în Bacău, fără serviciu. În 1931 i se naște unicul fiu, Gabriel, iar în 1932 Societatea Scriitorilor îi aproba o pensie lunara de 1000 lei. Din 1933 se stabilește cu familia în capitală, unde rămâne până la sfârșitul vieții. În 1934 i se tipărește volumul antologic Poezii. În acest an Premiul Național de poezie este acordat poeților George Bacovia și Tudor Arghezi. În 1936 publică volumul Comedii în fond. În 1940 i se majorează pensia acordată de S.S.R la 2000 lei lunar. Se înființează Casa de pensii a scriitorilor, de unde obține o pensie de 10.000 lei lunar. În 1944 apare volumul intitulat Opere, care reunește toate scrierile sale publicate anterior. În 1945 este numit bibliotecar la Ministerul Minelor și Petrolului. Este editat, în 1946, volumul Stanțe burgheze, pentru care va fi criticat de autoritățile comuniste. Este pus la index, dar la mijlocul anilor ’50 este reabilitat. E sărbătorit ulterior de Ministerul Artelor care-l și angajează. În 1956 i se publică volumul Poezii.

Se stinge din viață în ziua de 22 mai 1957, în locuința sa din București (Cartierul Giurgiului).

Arhiva rubricii Filă de calendar

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.