„Ghimpele” de Cornelia Bartels

67
ghimpele cornelia bartels leviathan

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsAstăzi, cu toate că a fost duminică, nu a fost o zi deosebită. A fost o zi ca toate celelalte șase. Dar sufletul meu a vrut să se mângâie încă de dimineață și am căutat spre mine. Am simțit cum că gândul mă va însoți și nu voi mai fi singură. Și am sperat că amintirea gândurilor păstrate în adâncul inimii mă vor prăznui în această zi de duminică. Afară băteau clopotele bisericii evanghelice din preajmă și chemau credincioșii la slujbă. Nu merg la nicio slujbă. În schimb, mă grăbesc să-mi fac semnul crucii, ca orice creștin, și să aprind o lumânare în fața icoanelor. Îmi face bine. Mă liniștește. Pot începe ziua cu un gând bun.

Adusu-mi-am aminte de multe, de foarte multe. Gândit-am la zilele cele de demult și de anii cei veșnici mi-am adus aminte și tot cugetam în liniște. Așadar – cogito ergo sum! Existam. Mă vegheam. Și asta era important.

Lucrul esențial este să deprinzi mintea să vegheze în inimă, să nu rămâi singur cu ea. Am mai spus-o și în alte dăți, și voi repeta ori de câte ori o să simt că am nevoie. Dar, cu atât mai mult, de fiecare dată când voi simți că inima are nevoie de mine. Ghimpele din trup, ghimpele din inimă, dă, uneori, semne de viață. Alteori ai puterea să-i ignori durerea înăbușită pe care o provoacă și să trăiești fericit mai departe în căutarea marilor izbânzi care să te facă fericit până la adânci bătrâneți, chiar și până la moarte. Ce lucru minunat să poți muri fericit. Când se va sfârși în mine Duhul meu nu știu, până când voi binevoi în mine nu știu, dar știu că încă de cu noapte, în inima mea gândeam și se frământa duhul meu în depănarea lor, apoi, spre dimineață l-am auzit zicându-mi șoptit – tulburatu-s-au toți cei nepricepuți la inimă… M-am sculat cu o undă de bucurie ce-și făcea loc în jurul meu.

Afară am regăsit teii. După două zile de ploaie și vânt și-au scuturat florile mai repede. Speram să mă mai pot bucura de parfumul florilor de tei, așezați unul lângă altul pe una dintre aleile parcului unde mă plimb în fiecare dimineață cu Hugo. Am urmărit însă fascinată dansul căderii florilor de tei. Cu aripile întinse plonjau spre pământ într-un dans elegant și fără zgomot. Un minunat  spectacol ce-mi era oferit de natură în această dimineață de duminică. Eram numai noi și bucuria celor trăite, văzute începea să se înfiripe în suflet. Un dar oferit mie cu fiecare pală de vânt. Natura este foarte darnică cu noi. Este minunată. Dar trebuie să-ți apleci sufletul înspre ea. Să o vezi. Să o simți. Să o privești cu ochii sufletului. Nu devii sentimental. Ești doar fericit pentru clipa trăită alături de ea.

Îmi amintesc cum deunăzi, era într-o miercuri, tot în parc, am întâlnit o doamnă trecută de vârsta a treia. Împingea cu zâmbetul pe buze o bicicletă care era încărcată cu flori mici galbene, ce erau așezate într-un coșuleț de nuiele, sprijinit cu grijă de șeaua din spate. Bătrânica mergea cu multă grijă și când s-a apropiat de noi, adică de mine și de Hugo, mi-a zâmbit prietenos, ca și când ne-am fi cunoscut de-o viață. Credeam că Hugo era motivul zâmbetului ei, că se uita la el cu același zâmbet cald, prietenos. Am răspuns cu un zâmbet mirat și puțin reținut, dar cu ochii lipiți de florile acelea sprijinite de șeaua din spate a bicicletei, mici, galbene și luminoase, și-atunci am auzit-o spunându-mi cu un glas moale și firav: „Die sind binnenfreundliche Blumen. So sagte mir der Verkăufer. Und ich glaube daran. Die sind für mein Balkon… binnenfreundliche Blumen!” („Sunt flori prietenoase pentru albine. Așa mi-a spus vânzătorul. Și cred în asta. Sunt pentru balconul meu… flori prietenoase pentru albine!”).

Nu mai auzisem de așa ceva, să existe flori care să fie prietenoase cu albinele, dar mi-a sunat atât de frumos în urechi, încât zâmbetul mi-a acoperit fața într-un râs de fericire. O iubeam pe micuța bătrânică. Mergea atât de fericită cu florile ei, grăbită să le planteze în ghivecele de pe balcon ca să facă albinele fericite. Și a mai adăugat, înainte de a ne despărți: „Gibt es noch welche, beilen sie sich!” („Sper să mai găsești, grăbește-te!”).

Cu adevărat m-am grăbit să ajung în piața din centrul orașului ca să mai pot cumpăra flori prietenoase cu albinele. Nu am mai găsit decât două ghivece. Pesemne că mulți oameni au dorit să facă albinele fericite.

Tot azi, duminica, am salvat  un trandafir roz pe care l-am zărit tăiat, aruncat printre alți trandafiri din fața blocului. Hausmaisterul își făcuse de lucru sâmbăta, tăind ici și colo câțiva trandafiri care, după zilele de ploaie, atârnau greu pe firele tulpinilor lor subțiri. Sunt trandafiri urcători și nu toți și-au găsit sprijin. Unii își lăsau florile să atârne greu, aproape până la pământ sub greutatea petalelor îngreunate de ploaie. L-am luat în grabă și cu grijă, ca să nu se scuture petalele. În glastră l-am pus tot cu grijă și cu bucurie că l-am salvat. Altfel ar fi ajuns într-o găleată cu resturi de flori ce urmau să fie aruncate. Dar așa va mai trăi aici cu mine. Cu toate că mie nu-mi plac foarte mult buchetele de flori. Flori tăiate și adunate în buchete mari. Prefer florile în ghivece. Vii. Nu moarte. Dar acest trandafir roz, salvat azi de mine, a avut o cu totul altă soartă. Trebuia salvat ca să mai trăiască. Ramura avea frunzele verzi și sănătoase. Nu erau ofilite. Dar mai ales ghimpii erau mulți, groși, lungi și dacă nu erai destul de atent, foarte înțepători. Am dus ramura cu grijă, între degetele care parcă se fereau singure să nu facă cunoștință cu durerea provocată de ghimpii aceia înțepători. De parcă își doreau să apere trandafirul de ceva rău.

Sper să pot păstra încă micul trandafir roz câteva zile cu mine. M-aș bucura. Așa cum mă bucur ori de câte ori reușesc să-mi alin durerile înăbușite, provocate de ghimpele acela înfipt în trup, în inimă. De-a lungul anilor adunați în buchete de evenimente bune și rele. Un gând greu, o veste neașteptată, nedorită, o boală trecătoare, orice eveniment ce bate la fereastra inimii trezește la viață și ghimpele acela bine înfipt. Multe iubiri pierdute, neiubite și-au găsit cu timpul loc să se atârne de el și după dureroase momente s-au uscat în lumea uitărilor. Multe vise neîmplinite au adormit într-un somn veșnic, legănându-se de ghimpele acela bine știut. Trăim cu el. Ne obișnuim cu el. Până într-o zi când sperăm, mai mult ca niciodată, să se întâmple o minune și să nu mai doară. Ci să reînflorească, aidoma unei roze, pe care să o ocrotească de toate neliniștile vieții.

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.