Nu, bineînțeles că nu Shakespeare a adăugat anul 2021 la titlul genialei lui piese, ca să ne asigure cât e ea (încă) de modernă. Fiindcă noi nici nu bănuiam cât e ea încă de modernă. Habima a preluat acum câțiva ani un spectacol al Seminarului kibbutzurilor (încă o școală de teatru din Tel Aviv) și de atunci joacă pentru public acest spectacol – în vremea din urmă foarte rar – în intenția, presupun, de a contracara obiecțiile care se aduc teatrului național că nu îi are în repertoriu pe marii clasici. Versiunea pe care am văzut-o eu este, așadar, versiunea reluării de anul trecut a spectacolului. Montarea în chestiune a făcut mare vâlvă la timpul său, și este până în ziua de azi considerată de multă lume drept ultimul răcnet în materie de teatru modern, de (re)interpretare modernă a marilor dramaturgi clasici. Cei care mă onorează urmărindu-mi însemnările știu că nu sunt câtuși de puțin sensibil la acest gen de reputații – consolidate doar prin consens, fără prea multe argumente. Spectacolul se desfășoară într-una din sălile mici ale Teatrului Habima, pe un spațiu de joc pătrat, înconjurat pe trei laturi de publicul instalat pe niște gradene care pleacă de la nivelul scenei. În chip de fundal se văd două mâini cu arătătorul înălțat; personajele tragediei intră când și când în relație cu această imagine, ca și când aceasta ar fi o icoană; mie unuia sensul acestei metafore îmi scapă.
Prima surpriză pe care o produce spectacolul unui privitor căruia i s-a întâmplat să cerceteze piesa marelui Will, eventual a văzut-o o dată, de două ori pe scenă și nu s-a mulțumit citind povestirile după Shakespeare ale lui Charles și Mary Lamb, este că ea începe, nitam-nisam, cu evocarea de către Hamlet a bufonului Yorick, pe care l-a iubit atât de mult. Înfățișarea acestui Hamlet este și ea producătoare de surpriză – un actor masiv, rotofei. Desigur, nu faptul că e supraponderal mă stânjenește, ci faptul că din interpret nu se degajă nimic – absolut nimic, zău – care să țină de spiritualitate. Stafia tatălui lui Hamlet în spectacol nu apare, socotită probabil o invenție mistică, un tribut plătit de dramaturg mentalității înapoiate a epocii sale; astfel e înlăturată din spectacol și relația de dragoste și respect dintre prinț și răposatul lui tată. Recunosc că a durat câteva clipe până când am realizat că, așa cum se petreceau lucrurile în teatrul vremii lui Shakespeare, rolurile feminine din piesă au fost încredințate de către regizor, în spectacolul montat de el, unor actori. Și Gertrude, și Ofelia sunt jucate în montarea de la Habima de către bărbați – mă grăbesc să afirm că ambii interpreți izbutesc să fie convingători în rolurile lor, mai cu seamă interpretul Gertrudei, care conturează sugestiv o regină veninoasă și perfidă, lipsită de orice scrupule. Necazul e că din suita regelui se desprind, relativ curând după începutul spectacolului, cinci fete care, din acel moment și până la sfârșitul serii, îl însoțesc pe Hamlet pretutindeni, ca cinci pieze rele, violent rimelate cu negru și purtând niște rochițe elegant ornamentate și quasi-străvezii. Spectacolul se apropia de final și eu constatam că regia cea novatoare părea să fi suprimat monologul „A fi sau a nu fi”, ca prisoselnic tragediei, când, pe neașteptate, interpretul lui Hamlet a rostit primul vers al celebrului solilocviu; după care cele cinci vrăjitoare și-au împărțit între ele celelalte versuri, în diverse formule – dialogate – de cor vorbit. Noima acestei escorte feminine a lui Hamlet îmi scapă cu desăvârșire – să semnifice ea oare destinul implacabil? Nici chiar în Macbeth nu cred că o asemenea escortă a eroului titular mi s-ar fi părut necesară. Spectacolul de la Habima e înțesat de aluzii homoerotice; nu am nici un dubiu că, în sine, ele nu l-ar fi revoltat câtuși de puțin pe Shakespeare care avea, precum o arată sonetele lui, deplină înțelegere pentru orice sentimente posibile ale unor bărbați față de alți bărbați; să înțeleg că alaiul damelor fatidice ține în spectacol de această sferă de semnificații? Câteva dintre personajele piesei beneficiază de interpretări descifrabile (și previzibile); unul dintre aceste personaje pare însă total (răs)tălmăcit de către regizorul înnoitor – Horatio, cel care în textul shakespearian e „Hamlet’s friend and confidant” devine, surprinzător, în spectacol un agent al stăpânirii.
Ceea ce însă pe mine unul mă supără cel mai tare în acest spectacol e că nimic, absolut nimic din relațiile dintre personaje, așa cum ne lasă dramaturgul să le înțelegem, sau măcar să le bănuim, nu apare pe scenă. Nici măcar relația dintre regele Claudius și soția lui nu e luminată cu consecvență – de la un moment dat încolo, regina pare a-l ține, cu intenție, departe de ea pe soțul cu care a fost complice la o crimă. Nici măcar relația – e drept, foarte complicată – între această regină și fiul ei nu e lămurită în spectacol cum se cuvine. De relații mai încâlcite între eroii piesei – așa cum e, bunăoară, relația dintre Hamlet și Ofelia – nici nu are sens să pomenesc: realizatorii montării n-au reținut din această relație decât concupiscența rău ascunsă a amândorura.
În acest context e foarte greu, e imposibil de înțeles „ce a vrut să zică” Shakespeare cu încâlcita poveste pe care a imaginat-o. Spectacolul mi s-a părut indecis în privința semnificațiilor centrale ale piesei – aceasta vizează țara în care se petrece acțiunea ca pe o vastă pușcărie, sau obsesiile filosofice ale eroului titular ca fiind absolut sterile, la întrebarea asta montarea nu dă un răspuns univoc; ea urmărește relativ atent intriga „polițistă” a tragediei fără să se aplece cu interes similar asupra întrebării, capitale pentru prințul Danemarcei, dacă, într-o lume rău întocmită, e preferabil să fim sau ar fi preferabil să nu fim. În ce privește nivelul interpretării actoricești a spectacolului, asupra acestei probleme mi se pare mai bine să nu mă opresc: nici unul dintre interpreți nu știe să „spună” scenic textul shakespearian în superba traducere a lui T. Karmi. „Te rog spune tirada răspicat şi curgător, aşa cum am rostit-o eu”, le recomandă Hamlet actorilor; „…să nu dai din mâini prea tare, aşa de pildă ca şi cum ai tăia aerul cu ferestrăul. Fii cât mai potolit. Chiar în mijlocul noianului, al furtunii – ca să zic aşa – în vârtejul pasiunii, trebuie să cauţi să păstrezi o măsură care s-o mai astâmpere puţin.” Sfaturile acestea – stanislavskiene avant la lettre – nu pot fi rostite pe scenă pe tonul cotidian al unor rețete culinare: „Frunzele de viță de vie le-am spălat, le-am taiat codița și le-am fiert pentru 7 minute în apă cu puțină sare.” Dar asta este ceea ce, în dorința de a vorbi „natural”, „ca-n viață”, se străduiesc, vai!, să facă mai toți interpreții spectacolului; cu efectele previzibile ale unei asemenea strădanii deșarte. Nu, nu mi-e dor de montări academice în care textul se declamă; îmi doresc o vorbire scenică îngrijită, care să fie elegantă și nobilă în însăși corectitudinea ei. În absența acesteia, spectacolul adoptat de Habima nu transmite nimic din ceea ce poate ghici despre conținutul tragediei cineva care a citit-o; în afară de subiectul ei, de desfășurarea intrigii piesei, publicul nu primește de la spectacol nimic, nici o idee. Mie asta mi se pare foarte regretabil, și nu mai puțin regretabil mi se pare faptul că montarea își „păcălește” întrucâtva privitorii, prefăcându-se „modernă”.
Tel Aviv, Israel
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
