Uvertură la Festivalul Shakespeare
Craiova se pregătește intens pentru cea de-a XIV-a ediție a Festivalului Internațional Shakespeare. Va fi foarte bogată nu doar în spectacole variate ca gen și miză, dar și în felurite întâlniri cu oameni de teatru și public ce vor marca cele trei decenii de existență a festivalului fondat în 1994, la inițiativa energică a dlui Emil Boroghină, atunci directorul Naționalului craiovean. Anul acesta vor poposi pe scenele acestui festival renumit la nivel mondial artiști din Africa de Sud, Bulgaria, Canada, Germania, Hong Kong, Japonia, Marea Britanie, Polonia, Republica Moldova, România, Spania, SUA, Ucraina ș.a, iar într-o secțiune outdoor fără precedent prin extindere și valoare culturală sunt de așteptat multe surprize. În acest context, trebuie să remarcăm gazdele festivalului, Teatrul Național din Craiova, care completează festinul artistic printr-o producție Hamlet semnată de regizorul britanic Declan Donnellan. Domnia sa a fost primul invitat străin al festivalului craiovean, cu acel Cum vă place, spectacol produs cu propria companie Ckeek by Jowl, care a lăsat impresii durabile acelora care au avut privilegiul de a-l vedea, a revenit de mai multe ori în festival și tot domnia sa este deținătorul celui dintâi Premiu internațional Shakespeare pe care îl conferă festivalul craiovean. Spectacolul bazat pe traducerea lui George Volceanov, cu o scenografie de Nick Ormerod, deja scos în lumina rampei, constituie o promițătoare uvertură la Festivalul Internațional Shakespeare ce va avea loc între 16 și 26 mai 2024.
În lucrarea sa Introducere în shakespearologie, Dan A. Lăzărescu remarca: „Hamlet este eroul, dar este și omul însuși, omul care zace în fiecare din noi și care se frământă pretutindeni unde suntem noi.” Ei bine, și cei doi creatori britanici împreună cu trupa craioveană pun sub o lupă imensă, rafinat personalizată, emoționanta tragedie shakespeariană spre a contura cu puternic efect spectacolul unei conștiințe vibrante. Evocând spiritul acestei lumi bulversate și bulversante pe care o trăim, însă fără a contemporaneiza forțat, recentul Hamlet craiovean este o esență tare a tragediei. Cu o simțire aparte și o… știință specială a scenei, Donnellan decupează în vastul material dramaturgic, amalgamează pasaje din monoloagele lui Hamlet, tiradele celebre, condensează filoane narative, suprapune scene, secondat de scenograful Nik Ormerod care asigură un cadru de joc consonant cu firul director de forță al acestei lecturi a tragediei, mereu atent la detaliile purtătoare de semnificație în recuzita minimală. Ritmul este alert, fără timpi de relaxare, potențat de un ecleraj ce focusează vivace, un fundal auditiv mereu penetrant, mereu sugestiv (muzica: Tibor Cari). Personajul Hamlet pe care Donnellan îl aduce în fața noastră se definește în primul rând ca o conștiință febril frământată. Preocupată de sensul propriei existențe, de puterea destinului. „Cine e acolo?”, întrebarea sa care, demarând spectacolul, sparge timpul nostru cotidian civil spre a ne cufunda în dimensiunile teatrului, este acut identitară, deschizând ex abrupto șirul interogațiilor existențiale ale personajului central. Interogații care vin în cascadă, precum un șuvoi care trezește la rândul lui întrebări, prin vigoarea acestui decupaj esențializat al scenariului. Un pandant viguros îl aflăm spre final prin replica pregnant pusă în lumină: „Există o providență specială până și-n căderea unei vrăbii”, înainte ca spectacolul să se încheie cu duelul fatal. În această viziune nu mai miră că personaje precum Fortinbras și Osric, purtători de încărcătură socio-politică, am zice, sau Marcello și Bernardo, efigii ale regalei curți de la Elsinor, pot fi eliminate. Iar în lipsa lui Horatio, dispare tema prieteniei hrănite de afinitățile intelectuale cu Hamlet, al cărui alter ego este după mulți comentatori, încât nu va mai fi nimeni să spună mai departe „povestea” și acel „Noapte bună, iubite prinț!”. Finalul spectacolului devine sinonim cu Apocalipsa. Nu va mai exista un alt început după ce o lume s-a sfârșit. Totul rămâne în beznă. Neantul…
Declann Donnellan și Nick Ormerod gândesc un Hamlet în mijlocul publicului. Pe scena mare, în imediata apropiere a actorilor, acesta străjuiește de o parte și de alta, așezat pe două gradene, covorul lung și alb pe care vor evolua personajele într-un du-te-vino neîncetat, continuu marș social, mereu egal – alai de nuntă, convoi funerar, trenul vieții cotidiene… Oglindindu-se în ochii lui Hamlet (Vlad Udrescu), aflat în mișcare printre personaje, acut receptiv și reflexiv în raport cu energia fiecăreia dintre relaționările sale, câteodată plasat chiar printre spectatori, în expectativă și reflecție tensionată. Un Hamlet cu privirea adâncă, stăruitoare, de o vivacitate electrizantă. Ici și colo, taburete. Vor fi ocupate rând pe rând de personajele care, unul câte unul, sunt scoase temporar și până la urmă definitiv din scena vieții. Dintr-o lume uniformizată, marcată de automatisme, ce duce cu gândul la o corporație modernă, după cum sugerează compleurile lor impecabile, aidoma unele cu altele, de un gri întunecat (ceva mai pregnant pentru Claudius), sau rochia sobră a Gertrudei. O lume premonițial dominată de moarte, cu Fantoma (Eugen Titu) omniprezentă, sau acele machiaje îngroșate, înfricoșătoare, mai ales pe chipul lui Claudius și al lui Laertes. Cu toții alcătuiesc un soi de miriapod amenințător, irațional, greu de oprit sau de deturnat, abulic, o lume teleghidată, de marionete, unde Claudius se înfățișează drept cea mai rigidă figură, calculat și rece, ca un zid ce ar vrea să se protejeze de orice simțire. O culme a incapacității de trăire autentică este cea care ar fi trebuit să fie expresia profundei sale căințe la gândul crimei și al incestului, căci momentul devine profund ratat pentru propriul sine orgolios exacerbat, în interpretarea actorului Claudiu Mihail. Însetat de putere, Claudius vrea și izbutește să-și afirme dominația atât raportat la o Gertrude, firavă soție și mamă, nebănuind mârșăviile noului soț, necum împărtășindu-le, intepretată cu aplomb de Ramona Drăgulescu, și mai ales, bunăoară, față de un Laertes mult prea încrezător, insipid, șters, în chip corect caracterizat de Alex Stoicescu. Acela care împlinește supușenia la extrem, Polonius, mâna dreaptă a lui Claudius, ca să spunem așa, în noua ordine pe care o impune acesta, dă la iveală în spectacolul craiovean una dintre cele mai pitorești figuri. Partitura este rotund împlinită printr-un travesti savuros de către Raluca Păun, care surprinde cu finețe ticurile de sicofant îngâmfat și băgăcios. Ce nu se lasă egalat de „uneltele” mai mărunte folosite de Claudius pentru a-și duce la îndeplinire planurile, anume Rosencrantz și Guilderstern (cópii palide ale lui Polonius, deși destinul îi mătură la fel de necruțător), portretizați cu plăcut histrionism de Cătălin Vieru, respectiv, Darko Huruială. Față de acest monstru social, Hamlet face figură discordantă. Cu hainele sale neglijent purtate, care îi asigură o lejeritate, o detașare de ins parcă venit de la spa ori dintr-o drumeție (în total contrast cu ținuta scorțoasă, la patru ace, a celorlalți), „asortate” la un moment dat cu pantofi de damă de un roșu violent, puternic contrastând cu negrul intens al veșmintelor, Hamlet arată ca un bufon (cum avertizează într-un fel afișul de spectacol). Postură definită nu doar prin această clasică opoziție cromatică din fistichia alcătuire a ținutei. Are greutatea acestui tip de personaj care adună în el câte ceva din întreaga galerie shakespeariană, de la Feste la Bufonul lui Lear, într-o lume unde Polonius este un măscărici jalnic, iar Claudius un păpușar nemilos. Rarele oaze dătătoare de speranțe nu reușesc să contrabalanseze efectul devastator al lucidității sale. Ofelia (cu prospețime interpretativă întrupată în reprezentația văzută de noi de către tânăra Teodora Bălan, care joacă în alternanță cu Flavia Hojda) se va dovedi doar un ued înșelător în deșertul existenței lui Hamlet. O rază efectivă de lumină aduce în acest univers sumbru trupa de actori. Ne-au bucurat rigoarea cu care Angel Rababoc (Regele din piesă) și Costinela Ungureanu (Regina din piesă) își împlinesc partiturile lor, în pregătirea și materializarea „cursei de șoareci” (de unde însă va lipsi celebra „lecție de actorie”), cărora li s-a alăturat cu notabilă dăruire Marian Politic (al treilea actor și gropar). Vlad Udrescu se dezvăluie drept un interpret de fine nuanțe, creatoare de sens în gesturi, articularea replicilor, plastica expresivă a corpului spre a exprima indignarea ori revolta personajului, singurătatea și frustrările lui pe muchea dintre ambiguizare și dezambiguizare, completând prin tăceri semnificative și privirea pătrunzătoare complexitatea personajului. Actorul dovedește bună putere de concentrare și de rezistență față în față cu o partitură care în varianta originală reprezintă (conform celor mai redutabili shakespearologi) 37% din întregul material lingvistic al piesei, iar în demersul scenic craiovean atinge ponderea unui recital, pe care actorul îl împlinește cu inteligență și sensibilitate scenică, fără însă a umbri omogenitatea ansamblului. Dimpotrivă, contribuind cu brio la aceasta printr-un personaj memorabil ca liant al ițelor întretăiate ale unui discurs dens și provocator. Regizorul și scenograful mărturiseau că ceea ce îi readuce la Teatrul Național din Craiova, după acel Oedip de mare succes la public și la critică realizat de ei în stagiunea trecută, atât de bine primit în țară și, mai nou, într-un turneu în Spania, este plăcerea de a lucra cu o trupă stabilă, închegată. Și, adăugăm noi, o trupă tânără care ni se pare ajunsă la deplină și benefică maturitate profesională.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
