Ion Luca Caragiale, marele nostru clasic, s-a exilat de bună voie la Berlin, ca urmare a unor scandaluri în care fusese învinuit de plagiat. La câțiva ani după ce a scris ”Năpasta”, o dramă tradusă şi jucată şi peste hotare*), Caragiale a fost acuzat că a copiat-o. Învinuirea i-a produs multă tristețe şi tulburare, iar lucrurile au luat o întorsătură la care nu s-ar fi aşteptat.
Mai întâi, a fost acuzat că ar fi copiat ”Năpasta” după o piesă a scriitorului maghiar István Kemény (autor fictiv), intitulată ”Nenorocul”, iar mai apoi acuzatorul a susținut că este copie după o operă a lui Tolstoi. Învinuirea a apărut în 1901 în două articole publicate în ”Revista literară”, scrise de un anume Caion. După ce a aflat că numele real al acestuia era C. Al. Ionescu, Caragiale l-a acționat în justiție şi a câştigat procesul, avocat fiindu-i Barbu Ştefănescu Delavrancea.
Abia se calmaseră puțin spiritele, că a intrat în scenă Alexandru Macedonski, care îl mai acuzase pe nedrept şi pe Mihai Eminescu, tot de plagiat. De data aceasta, Alexandru Macedonski şi-a susținut acuzele referitoare la presupusul furt intelectual al lui Caragiale într-o conferință la Ateneul Român. Din fericire, n-a apucat să termine ce avea de spus, pentru că publicul l-a huiduit.
Scârbit de umilințele trăite, Caragiale a decis să părăsească ţara, mutându-se împreună cu familia la Berlin, în anul 1904, când a primit o moştenire substanțială de la mătuşa sa, Ecaterina Cardini. Gustul amar al franzelei din exil se pare că a fost mai dulce decât cel al pâinii pe care putea s-o mănânce în ţară. Iată ce-i scria prietenului său Alexandru Vlahuţă:
”Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd iar ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit… Nu, dragul meu, nu! M-am exilat şi atâta tot.”
Iar fiului său Mateiu îi scria cu câțiva ani înainte de moarte:
”Împrejurările prin care a trecut şi trece ţara noastră, care-mi întristează aşa de adânc bătrâneţele mie, să-ţi fie îndemn în dragoste pentru patrie! Dumnezeu să-ţi facă ţie parte de vremuri mai bune la bătrâneţe! Noi am început cu veselie şi sfârşim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeţi niciun rău arătându-se pe biata noastră ţară.”
Scriitorul a murit subit, în zorii zilei de 9 iunie 1912. Iniţial, a fost înmormântat într-un cimitir protestant berlinez, dar cinci luni mai târziu, rămăşiţele pământeşti ale lui I. L. Caragiale au fost înhumate în Cimitirul Şerban Vodă – Bellu din Bucureşti, în prezenţa marilor scriitori ai vremii.
________
*) ”Se poate afirma că Năpasta a fost prima piesă românească jucată într-o limbă străină. La data de 30 decembrie 1895 s-a jucat la Cernăuţi, tradusă în limba germană de Adolf Last. Aceeași traducere a stat și la baza spectacolelor de la Berlin și de la Leipzig, din anul 1902, pe afiş aparând însă titlul Anca. Un an mai târziu, Năpasta se va juca la Budapesta, în limba maghiară, iar în anul 1918 la Magdeburg în traducerea lui Mite Kremnitz.” – v. filmul documentar ”Năpasta de Ion Luca Caragiale”. Realizatori: Costin Tuchilă și Pușa Roth. Regia de montaj: Dana Lupu. Imaginea și montajul video: Adrian Jumugă. Proiect special ”Centenar Caragiale”. Producție a Radio 3 Net „Florian Pittiș”, octombrie 2012 – click aici.
Vezi și: O dramă psihologică de valoare universală: ”Năpasta” de I. L. Caragiale
Vezi arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică
