Întotdeauna Sărbătoarea Învierii Domnului mi-a adus în suflet mult mai multă bucurie și emoție decât Crăciunul, de pildă, pe care nu cred că există copil să nu-l iubească și să nu-l aștepte cu mare nerăbdare. Doar este perioada în care se primesc multe daruri și a fost întotdeauna așa, chiar și în copilăria mea, atunci când personajul central purta un alt nume, dar tot generos era. Moș Gerilă, care a dispărut pe cale administrativă în 1989, venea fix în ajunul Crăciunului sau chiar mai devreme, dacă aveam serbare la școală, și a purtat, în câteva rânduri, bocancii tatălui meu. Dar asta este altă poveste.
Pregătirile pentru Paște intrau pe ultima sută de metri și prindeau viteză în sâmbăta de dinaintea Praznicului. Agitația începea de la primele ore ale dimineții. Când mă trezeam, Maica și mama erau deja foarte ocupate. Frământau pâinea și cozonacii, pe care-i duceam mai târziu, după ce se odihneau și creșteau frumos, la cuptor. Până când trebuia frământat aluatul? „Până asudă grinda” – zicea Maica, iar eu nu am înțeles atunci răspunsul ei. Până asudă, adică transpiră grinda, era exprimarea metaforică, să-i zic așa, a efortului care trebuia depus pentru ca aluatul să fie frământat cum trebuie și pâinea să fie pufoasă, cu miezul crescut și alb. După ce tăvile cu pâine și cozonaci ajungeau în cuptor, Maica se apuca de sarmale. Era activitatea preferată, a ei și a mea. De la ea am învățat să prepar și să rulez sarmalele, ea m-a învățat încă de mică, de la o vârstă la care nici mama nu începuse încă să-mi dea sarcini gospodărești. Am învățat în joacă, de plăcere și nu există vreo ocazie cu care să prepar eu sarmale și să nu-mi amintesc de momentele în care, amândouă, cu mânecile suflecate, trebăluiam pe lângă vasul cu varză scoasă din butoi, din care eu furam câte o frunză și o mâncam. De multe ori făceam asta, până începea să mă doară stomacul. Maica era fan, aș spune eu azi, într-un limbaj modernizat, al sarmalelor. Pentru ea nu exista sărbătoare, nu exista duminică în care să nu facă sarmale. Chiar dacă mama gătea altceva, ea tot punea oala de lut pe plită, care, atunci când fierbea, răspândea în toată odaia un miros înnebunitor, încât mi se făcea foame instantaneu. Spunea că, dacă nu simte miros de sarmale în casă, ea nu știe că este sărbătoare. De aceea amintirile duminicilor și ale sărbătorilor mele din Submarginea miros a sarmale care fierb.
Spre seară începea prepararea altor bucate specifice (mama gătea carnea de miel, doar ea se pricepea), a tortelor și a altor prăjituri, dar și fierberea și vopsirea ouălor, în coji de ceapă roșie, după ce erau fixate în bucăți de ciorapi de nylon, la care mama renunțase, cu trifoi și alte ierburi lipite de coajă, efectul final fiind acela al unor ouă roșcate, ornamentate cu frunze și flori. Din toate bunătățile acestea gustam doar după ce ne întorceam de la slujba de Înviere.
Mersul la biserică, aproape de miezul nopții, era momentul culminant al sărbătorii și cel mai emoționant. Mama mă obliga să mă culc devreme, să dorm două-trei ore, ca să pot rezista noaptea la biserică. Dar numai despre somn nu putea fi vorba! Eram atât de emoționată, încât somnul nu se lipea de mine și, de obicei, mă prefăceam, stând cu ochii închiși, ca să o păcălesc pe mama, pe urmă rămâneam în pat gândindu-mă doar la cum voi merge cu Maica la Înviere. Toată această stare de agitație se datora, în primul rând, faptului că urma să merg noaptea undeva. Asemenea ocazii nu mai aveam, iar la biserică o însoțeam deseori pe Maica, dar numai ziua. Apoi mai era înconjuratul bisericii, cu lumânarea aprinsă în mână. Un râu de luminițe curgea în jurul clădirii adâncite în beznă, timp în care toată lumea, în frunte cu preotul, o înconjura de trei ori. Îmi picura ceara lumânării pe degete, simțeam arsura cum mușca din pielea subțire, dar nu mă plângeam deloc. Aveam convingerea că particip la ceva extrem de misterios și de măreț și eram tare mândră din acest motiv. Apoi auzeam bătăile preotului în ușă și cererea tunătoare, de trei ori repetată: „Ridicați-vă porți veșnice ca să intre Împăratul Măririi!” Inima mea sălta atunci în ritmul acestor bătăi, al întrebărilor de dincolo de ușă și al răspunsurilor imperative: „Cine este Împăratul Măririi?” „Domnul Cel tare și puternic, Domnul Cel puternic în război, acesta este Împăratul Măririi!” Apoi luminile se aprindeau și totul devenea limpede ca ziua! Cu câtă emoție și bucurie trăiam momentele acestea!
Pe drumul de întoarcere acasă, Maica smulgea iarbă proaspătă. Atunci, noaptea, mergeam cu ea la cotețele în care cloștile înfoiate tronau ocrotitoare peste cuibarele cu ouă puse la clocit. Presăra deasupra cloștilor adormite firele de iarbă. „De ce faci asta?” – am întrebat-o eu. „Ca să iasă pui vii!” – a spus ea. Răspunsul m-a intrigat și m-a responsabilizat în egală măsură, pentru că de atunci, în fiecare an, eram îngrijorată să nu uităm, întorcându-ne de la biserică, să le asigurăm viața puilor din ouă.
Și mai era un obicei drag mie, practicat, neapărat, în noaptea de Paște. Ciocneam un ou vopsit ca să fim siguri că ne vom întâlni pe lumea cealaltă! Așa spunea Maica: „Trebuie să ciocnești câte un ou cu toți cei dragi în noaptea de Înviere, pentru că doar așa te vei întâlni cu ei în lumea de dincolo.” O pledoarie mai frumoasă pentru unitatea familiei, eu n-am auzit!
Vezi arhiva rubricii Ierburi dulci, pajiști amare. Leacuri și blesteme din Submarginea de Ani Bradea
