”Iarnă” de Letiția Vladislav

216
Letiția Vladislav diaspora emigrant proza iarna

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roCinci zile de pace. Pomul era singurul lucru ce mai amintea de ajunul Crăciunului. Aprindeam seară de seară lumânările, stingeam lumina în sufragerie, trăgeam perdelele, să putem vedea cerul, amețindu-ne cu sentimentul că am ajuns unde meritam, că avem o altă țară și un alt loc al nostru, un frigider plin, la cozi nu stătea nimeni, un televizor ce funcționa și avea mai multe programe și o durere bine camuflată în noi, pe care speram s-o vindecăm până vine primăvara. Făcusem fotografii, toate colorate, ieșiseră bine, mama se va bucura, ziceam, ei plăcându-i locurile în care trăiam și colecționa tot ce-i trimiteam, într-un sertar verde, după ce arăta minunile de poze vecinilor, să se bucure, ori să se laude, ori să le învenineze serile, depinde de situația în care se afla. Aveam un prieten, sociolog, țigan, deștept și descurcăreț, în București, ne scriam aproape săptămânal, eu, povestind de noua patrie, el blestemându-și zilele, greutăți profesionale, femeia l-a abandonat și divorțează, nu mai are chef nici să se scoale din pat și că ar fi bine să nu mai scriu de dorul de casă, pentru că nu mă poate înțelege, doar am suferit ani cu actele depuse, iar acum, în libertate, nu dorm nopțile, căutând niște stele pe cer, amintindu-mi de Ferentari și acoperindu-mă cu reproșuri. Pentru el ar fi trebuit să mă bucur de orice moment, ”ești tânără, zicea, prieteni găsești peste tot, la ce te jelești după cei lăsați în urma ta?”. ”Ai uitat cutremurul?, mă întrebase, a fost ca un rămas bun, ne-au murit prieteni…” Nu, nu-l uitasem. Stăteam în fața televizorului, era un film bulgăresc, tâmpit, ca toate filmele din ultimul an. Fotoliul a pornit spre fereastra de la stradă, apoi totul a început să se balanseze, televizorul a căzut și bocetul artistei s-a stins în covorul meu albastru. M-am repezit agățându-mă de pereți, în dormitor, să-mi trezesc soțul. Dormea cu cel mic. Apoi, cu toată puterea în celălalt dormitor, am luat fata din pătuțul ei, exact în momentul când un tablou a căzut peste noi, dormea, eu cântam sub ușă, era cântecelul ei preferat, nu s-a deșteptat, iar eu continuam să cânt și mă gândeam că, dacă deschid fereastra aș putea coborî în fața restaurantului de jos. Un alt brânci al urgiei cerești, urla noaptea și pământul, adânc, prelung, de parcă venea din fundul pământului jelania unui animal preistoric spre noi, se elibera, ori ne cerea ajutorul, fulgera teribil și urletul continua. Deodată liniște. Pătuțul alunecat sub fereastră s-a întors aproape la locul lui.

– Sunteți bine?, am strigat, încercând să ajung în sufragerie.

– A fost cutremur, a zis soțul, trebuie să ieșim cumva afară, poate vine altul…

Era întuneric. Aveam o lanternă, chiar la intrare, deasupra frigiderului. El a făcut lumină. Fotoliul meu stătea lângă televizorul căzut. Cărțile din bibliotecă erau toate pe jos. Nimic mai mult.

– Unde-i fata, am întrebat, unde ai lăsat fata?

M-a privit ciudat, a deschis ușa, ordonându-mi să cobor în liniște pe scară. Ceilalți vecini ieșiseră fugind.

– Au căzut pereții la voi?, ne-a întrebat Geta.

– Nu. Numai televizorul.

– Nu-mi găsesc fata, i-am spus, trebuie să urc din nou, trebuie să-mi caut copilul…

– O ai în brațe, zise Geta, este șocul…

Fata se trezise și-mi cuprinse gâtul cu brațele. Era rece. Soțul și ceilalți bărbați au urcat sus să aducă haine calde. Era încărcat ca un camion când a ajuns din nou în fața blocului.

– Mergem la Ivona, a spus, ea are casă… aici este pericol…

– Nu, am zis, mergem la Anicuța, la Măgurele, este mai aproape. I-am îmbrăcat pe copii și-am pornit peste câmp, pe jos.

– Te iubesc, i-am spus și în acel moment am uitat de Magdalena, Iuliana, Gabriela și balerina de pe Polonă, te iubesc și sunt fericită că ești aici.

A început să plângă. În hohote. Nu-l văzusem niciodată plângând. ”Ai dreptate, i-am răspuns prietenului la scrisoare, cutremurul a fost lecția noastră de viață. Puteam să fim morți…”

Cerul de iarnă era nemaipomenit într-un loc muntos. Dacă nu ningea, atunci nu mai vedeam stelele. Parcul dintre blocuri era slab luminat, ningea, uneori cu furie, intens, cu fulgi mari, fluturi coborâți din cer să petreacă nopțile cu tine. Coborau printre scheletele copacilor, se izbeau de brazii de la intrare, dansau sub becurile muribunde, era magic, nu te puteai gândi că noaptea pe aleea asta te-ar putea ataca cineva și tu nu-i poți vedea ochii, pentru că becul este slab. Te gândeai la ceva romantic, erai tânăr, noaptea era cu tine, săruturi sub potopul de fluturi, căldura ta, căldura lui, numai noaptea conta și restul se scufunda în întunericul din spatele caselor. A doua zi ieșeam pe balcon să curățăm zăpada, o aruncam cu grijă peste balcon, administratorul blocului o lăsa acolo, peste florile adormite și iarba zgribulită, până se topea. Învățasem să facem căsuțe pentru vrăbii și să le hrănim, ceea ce nu făcusem niciodată acasă. Omu-i om, ziceau cei din sat, pasărea-i pasăre, animalu-i animal, fiecare are grijă de el singur. Aici nu. Câinii abandonați erau hrăniți, pisicile părăsite căpătau mâncarea zilnică, păsările căpătau căsuțe și semințe sau fructe. Din fericire animale părăsite nu prea erau. Cartierul era pe deal, ar fi putut supraviețui aici, dar nu am văzut niciodată nimic pe străzi. În orașele mari erau animale abandonate. Dar lumea le îngrijea, indiferent ce anotimp era. Dacă le puteau prinde, oamenii le duceau la niște aziluri sigure, unde erau îngrijite mai departe.

– Nu-mi văd steaua, ziceam, o caut de o bună vreme, dar n-o găsesc.

– Poate nu-i place capitalismul, râdea soțul, și a hotărât să nu te urmeze…

– Ție îți place ?

– Nu știu, mi-a răspuns, îți răspund anul ce vine.

– Eu caut drumul înapoi, i-am zis, mă simt de parcă am pierdut ceva pe drum…

– Și eu am pierdut ceva, dar încerc să fiu tare.

– Eu nu pot, i-am spus, fără mine, cea de dincolo, nu pot începe nimic aici… nu mă pot continua…

– Bine că eu am o meserie.

– A mea era scrisul… acum s-a rupt ceva… ajung până la un punct și nu mai pot continua, pricepi, capul meu este gol, eu nu mai sunt eu, sunt o străină în mine însumi…

– Poate găsești fata din august, zise, trebuie să ai răbdare cu ea, va veni când nu te aștepți, ori când trebuie să vină.

– Nu prea cred. Mie îmi este dor de mine, pricepi, sunt nefericită, cu toată ninsoarea, Crăciunul bogat, vine Revelionul, va fi mai bogat…dar eu, eu mă simt străină, pricepi…

Cred că pricepea. Dar nu vroia să arate ce simte. Lui îi plăceau munții, verdele pădurilor, munca afară din birou, gașca lui de prieteni, micile sau marile aventuri cu una ori cu alta din echipă, povești de care auzeam întotdeauna prea târziu și nu puteam protesta din lipsă de dovezi palpabile.

– Ție nu-ți place iarna, am spus, erai în birou, zăpada te scotea din draci, pentru că troleibuzele veneau cu întârziere și înghețai prin stații.

– Am fost și la munte, zicea, cu prietenii la Sinaia.

– Era și ea?

– O dată. Tot te mai gândești la ea?

– Tu, nu?

– Uneori. Când mă scoți din sărite.

– Știu totul… știam totul… Ivona mă informa întotdeauna prea târziu.

– M-am decis pentru tine.
– Din dragoste… sau pentru cei mici?

Nu mi-a răspuns. Și-a aprins o țigară. Flacăra chibritului a plesnit sub ochii mei. Parcă erau ochii diavolului. Întotdeauna când începeam o discuție despre ”aventura” lui, tăcea. Refuza să se explice. Și mă lăsa cu întrebările în cap. Niciodată nu voi putea afla de când, de ce, pentru ce și până când. Pentru el era ”a fost”, povestea s-a terminat, iar eu ar fi bine să nu scormonesc focul, cine știe, poate arde totul.

– Știam că taci, i-am spus, întotdeauna nu ai putut să-ți justifici faptele.

– Este un nou început, mi-a zis, repet, eu m-am decis pentru tine și basta, nu mai pune întrebări!

Intră în sufragerie. Nu mai ningea. Cerul era jos, cu stele mari cât palma. Numai steaua mea lipsea. Mă gândeam la mine, la ce simțisem și la ce simțeam. Eu eram aeriană. El era cu picioarele pe pământ. Eu mă lipeam de familie, aveam nevoie de acest cuib, să pot supraviețui, indiferent dacă era dincolo ori aici, cuibul meu era sfânt, puteam muri pentru el. Plecarea ne-a întors pe dos. Eu aveam nebunia mea, frica de a-mi nenoroci copiii, de a mă pierde pe drum, de a rămâne singură. El avea alte probleme în cap. În aprilie va pleca în nordul țării, va lucra în meseria lui, va trebui să fie de o mie de ori mai bun ca băștinașii, altfel ești afară din joc, concurența-i mare și rămâne cel cu pile, ori cel bun. Bun era. Pile nu aveam. Trebuia să ne lase singuri o vreme. Eu nu eram afectată. Singură eram și în București. El era peste opt luni afară, prin munți, iar eu mă luptam cu slujba și creșterea copiilor, cu revistele literare și cărțile la care scriam. Numai că acolo aveam prieteni. Mă căutau. Îmi făceau curaj când eram disperată. Aici nu mă căuta nici Moartea. Eram ”cei din ost” și suna al dracului de provocator, dacă nu înjositor. Mă întrebam ce poate durea mai mult, să nu poți lua rămas bun de la ai tăi, așa cum s-ar cuveni, ori să nu te poți despărți de cei dragi, pentru că circumstanțele o cer. Nu știam dacă m-au trimis în întuneric problemele de-acolo, ori eu singură am căutat întunericul. Stăteam pe balcon, acoperită de noapte și de stele, tremuram de frig și mângâiam neaua cu ochii. El dormea când m-am întins în pat. Am lăsat un colț de perdea trasă, așa de o palmă, să pot adormi cu ochii la cer. Începuse să ningă din nou. În întuneric am forțat trecutul să se întoarcă la mine. Visasem satul meu, înzăpezit și însingurat, între Mureș și Cepturari, Ferentariul, colorat în alb, de parcă cineva îl purificase, cu bucurii mărunte și un Revelion făcut în bloc, până a sunat deșteptătorul. Uitasem să-l închid.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.