Acasă Lumea lui Licuță ”Iene-Iene, Caloiene!” de Lică Barbu

”Iene-Iene, Caloiene!” de Lică Barbu

214
lica barbu Caloianul ritual românesc de aducere a ploii

logo lumea lui licutaCopiii au întotdeauna la îndemână taina zborului pe care-l făuresc magic, în orice împrejurare, cu tot ce le este înfăţişat de către lumea în care s-au născut. Atunci, orice zbor devine o simplă joacă. Orice mărgică cu sclipici, orice floare din largul câmpiilor, orice sunet venit din albastrul cerului, orice cuvânt purtător de iubire sunt instrumente alese spontan în cuibul copilăriei şi folosite ca strategii fanteziste de joc. Nimeni şi nimic nu pot opri această avalanşă a dorinţei de joc, a ţopăielilor nebuneşti cu chiote pornite din bucuria de a trăi la maximum viaţa.

Şi totuşi, timpul jocului n-ar fi mai complet fără ajutorul obiceiurilor şi tradiţiilor transmise din generaţie în generaţie, parcă special oferite copiilor de cei dragi spre păstrare în veşnicie.

Noi, copiii, primeam orice motiv tradiţional moştenit ca o joacă tot mai deosebită, tot mai incitantă, ca o taină mereu de descoperit.

Aşa s-au păstrat în amintirile fiecăruia dintre noi toate sărbătorile petrecute cu ai noştri, pornind din clipa copilăriei în voioşia jocului plin de fantezii magice cu accent de respect pentru rădăcinile neamului românesc.

Şi iată un nou prilej de povestit pentru Licuţă!

− Licuţăăăă!, o aud pe Zburlita strigând la poartă.

Prima intenţie a fost să alerg la ea, dar mi-am prefăcut vocea ca a mamei şi i-am răspuns:

− Cine-i acolo?

− Tanti Ioana! Licuţă e acasă?

Nu-i răspund şi vin tiptil lângă poartă. La poartă aveam un liliac, proaspăt înflorit. Norocel îl botezasem, pentru că floricelele lui care aveau cinci petale erau norocoase. Le stucheam de trei ori zicând ”Ptiu, ptiu, ptiu, norocul meu!” şi le ascundeam în sân.

Ramurile lui Norocel dădeau şi în stradă, iar pentru că plouase peste noapte l-am scuturat un pic pe Norocel, atât cât să o stropesc oleacă pe Zburlita. Aud un ţipăt răcoros şi calm, apar în faţa Zburlitei.

− M-ai chemat?

− Ptiu! Ce m-ai speriat… Hai, măi, Licuţă! Ce-ai? Vrei să fii supizător, să mă iei prin suspindere?

− Nici gând de surprindere, Zburlito. Dar surprinzător sunt mereu. Ştii tu mai bine. Şi Norocel ştie. De ce ai venit?

− Vrei să ne jucăm Caloianu?

− Vreau, da’ nu ştiu ce-i aia.

Atât mi-a trebuit să nu ştiu. Zburlita a început să turuie de nu mai aveam timp să înţeleg. Doar ceva, cum să facem o păpuşă din noroi pe care să o îmbrăcăm şi să o ducem pe câmp. Eram aerian, iar Norocel foşnea neîntrebat.

După ce am aflat sursa ”inspiraţiei” de joc a Zburlitei, adică de la tanti Agafia, când s-a dus să-i împartă de Paşti ouă şi cozonac, am plecat să descopăr toată povestea cu Caloianu misterios direct de la sursă.

Tanti Agafia era o bătrânică plină de poveşti. Vindea borş şi seminţe prăjite pentru că a fost învăţătoare la ţară şi pensia nu-i ajungea. Mergeam des la tanti Agafia. Avea multe cărţi pe care le răsfoiam cu ajutorul glasului ei tandru care mă trimitea în zborul fantastic al poveştilor.

Aşa că nu s-a mirat când m-a văzut în curtea ei. M-a ospătat cu o felie de plăcintă caldă, pe care sincer, am spus-o şi o spun toată viaţa, am savurat-o ca pe cea mai minunată hrană dumnezeiască. Toate miresmele din lume nu au asemănare cu acea felie de plăcintă pe care o simt şi acum prin toţi porii. Uitasem şi de ce am venit.

− Mai vrei, Licuţă?

Ei na! Ce întrebare? Nici nu m-a lăsat să răspund şi în faţa mea trona o farfurie plină cu plăcintă. Cu vârf. Lenin, motanul casei, se unduia printre picioarele mele cerând miorlăitor o bucăţică de plăcintă pe care ştia sigur că i se cuvenea.

Caloianul
Caloianul

Printre îmbucături, am întrebat-o pe tanti Agafia ce-i aia Caloian.

Caloianul este o datină păstrată demult, tocmai de pe vremea tracilor, Licuţă, care sărbătoreşte mitul zeului naturii, simbol al vegetaţiei care moare şi învie. Obiceiul e practicat de copii, de obicei de fetiţe, a treia marţi sau a patra joi după Paşti, ori după Rusalii sau mai târziu, în orice zi secetoasă. Tradiţia e din sudul ţării noastre unde este adesea secetă.

Caloianul este o păpuşă făcută din lut aşezată pe o scândură şi se împodobeşte cu flori şi coji de ouă colorate, rămase de la Paşti. Copiii bocesc cu cântec și au roluri diferite: preot, dascăl, gropar, bocitoare. Alaiul îngroapă păpuşa din lut pe câmp, într-un loc ascuns, printre mărăcini, iar după câteva zile este dezgropat şi aruncat într-o fântână sau într-o apă curgătoare.

Caloianul aduce sau alungă ploaia. Apa ploii, care este simbolul vieții, este invocată pentru a obține fertilizarea pământului, cu scopul obținerii belșugului pentru țărani.

Dacă este secetă, este sacrificat ”Tatăl Soarelui”, iar dacă este pericol de inundaţii, se sacrifică ”Moaşa sau Muma Ploii”.

La noi plouă de câteva zile, aşa că voi să o ”bateţi” pe Muma Ploii. Am învăţat-o pe Zburlita versurile cântecului de bocet pentru Caloian, dar te învăţ şi pe tine:

”Iene-Iene, Caloiene,
Ia cerului torțile
Și deschide porțile,
Și pornește ploile,
Curgă ca șuvoile,
Umple-se pâraiele
Printre toate văile,
Umple-se fântănile,
Să răsară grânele,
Florile, verdețele,
Să crească fânațele
Să-s-adape vitele,
Fie multe pitele”.

După ce-l bociţi pe Caloian, veniţi la mine la pomana caloienilor, adică la o plăcintă caldă, ghizman, cum i se spune la ţară. Hai! Du-te! Te aşteaptă Zburlita.

În stradă, Zburlita convocase toată suflarea copilărească pentru a participa la misiunea Caloianu, mă rog, la jocul Caloianu. Imaginea pregătirilor de înmormântare se înfăţişa ca-ntr-un film cu amatori. Parţial color.

Zburlita, cu un fel de patrahir dintr-o ţoală veche, pe care n-a uitat să atârne nişte mărgele, şi cu o cruce făcută din două beţe legate cu sfoară, era popa. De unde a auzit ea popă femeie, nu ştiu. Plămădea o bucată de noroi ca să facă o păpuşă pe care o gătea cu coji de ouă colorate. Drăguţ. Parfeu, cu o şapcă găurită pe cap şi cu o pânză gri într-un băţ, fostă albă, era dascălul. La ei, la ţigani, o astfel de înmormântare se lăsa cu tam-tam şi porci fripţi.

Tatalai, cu bluza plină de noroi, trebuia să aducă o scândură pe care să pună Caloianu, dar nu ştia că scândura e din lemn şi a adus o tablă ruginită, uitându-se tâmp pe sus, învârtindu-se aiurea și aşteptând marele eveniment.

Am simţit că trebuie să mă fac util şi am dat fuga să-l rog pe Norocel să-mi împrumute nişte flori. Două sau patru, ca la morţi. Mi-a dat două, dar nu m-am supărat. Are şi el gestiunea lui.

Am aşezat pios florile pe lângă păpuşa Caloian şi m-am închinat. Tatalai a oftat.

Eu şi cu Tatalai am apucat sicriul, adică tabla, şi cu Parfeu în fruntea tuturor aşteptam semnalul de la Popa-Zburlita care se ştergea de noroi cu iarba din şanţul drumului. A găsit o floare galbenă şi tot o potrivea în păr uitându-se pe furiş la mine. N-am zis nimic şi mă făceam că privesc trist la ”mortul” nostru. Popa e popă şi trebuie să-l aşteptăm.

Zburlita a făcut semnul crucii în aer şi a dat startul: ”Doamne miluieşte!” Altceva nu ştia.

Alaiul s-a pornit trist către câmp. Tatalai bâzâia a bocet, dar eu cred că râdea pe sub mustăţi. Parfeu fluiera un cântec de jale ţigănesc, aşa spunea el, că mortul se duce cu muzică, iar Zburlita tot o ţinea cu ”Doamne miluieşte!” Mie mi-a rămas să bocesc cântecul învăţat de la tanti Agafia. Bolboroseam doar ”Iene-Iene, Caloiene”. Restul completa Zburlita.

Nu am mers decât vreo zece paşi şi când să dăm colţul spre câmp la Burtă-n spate, odată s-a înnourat cerul şi s-a pornit o ploaie dintr-un nor negru-tăciune care trecea rebel peste strada noastră. Toţi am rupt-o la fugă. Bocetele s-au transformat în ţipete, răcorite de ploaia rece.

Parfeu şi Tatalai, care erau în picioarele goale, au ajuns repede la casele lor, iar eu şi Zburlita, mai înceţi de la papuceii din picioare, ne-am adăpostit sub dudul de la tanti Raţa.

Caloianul de pe tabla ruginită s-a transformat într-o băltoacă noroioasă.

Jalnic! Mai ceva ca la o înmormântare adevărată.

Ploaia n-a durat mult. Atât cât să-și şteargă Zburlita cu patrahirul apa din păr.

Şi-a ieşit soarele pe strada noastră. La propriu. Mare, strălucitor şi cald. Natura zâmbea a viaţă.

− Vezi, măi, Caloiene-Lipovene, că jocul nostru a avut efect?, ciripi Zburlita odată cu o prigorie călătoare care se adăpostise printre ramuri şi ne anunţa vreme frumoasă.

N-am spus nimic şi am dat să prind floarea galbenă care tocmai îi cădea din păr.

Fără să vrem, ne-am atins obrajii. Sărutul plutea în aer. Zburlita a închis ochii şi… asta e!

Prigoria a încheiat ciripind tabloul idilic, martoră fiind la dragostea noastră inocentă.

Of-of-of, Iene-Iene, Caloiene!

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

NICIUN COMENTARIU

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: