”Ierburi dulci, pajiști amare. Leacuri și blesteme din Submarginea” este o carte încă nescrisă, dar care și-a adăugat paginile în zeci, chiar sute de ani, până la mine. Acum, aceste ”pagini” sunt pe punctul de a se risipi în uitare, satul românesc, cu obiceiurile și credințele sale, nu mai este un depozitar și un păstrător arhaic al zestrei inestimabile, dovadă a identității noastre, din ce în ce mai estompată. Consider că am o datorie față de strămoșii mei din Submarginea (toponim care nu există geografic, dar care acolo, unde am deschis eu ochii spre lume, este cât se poate de real), dar mai ales față de bunica mea, minunata ființă care a investit în mine, doar un copil atunci, încrederea de a-mi împărtăși taine a căror însemnătate abia mult mai târziu am știut să o prețuiesc. Poveștilor adunate, unele folosite în alte texte, altele existente doar în amintirile mele nescrise, vreau să le dăruiesc o casă și, nădăjduiesc eu, eternitatea. Pentru că verba volant, scripta manent, după cum spune un cunoscut proverb latin, iar eu am moștenit nu numai numele femeii care acum nu mai este, dar și misiunea cu care tot ea, fără să-mi spună în mod clar acest lucru, m-a investit.
Primul text, intitulat ”Prolog”, nu este întâmplător conceput ca o proză scurtă. Deși pare o ficțiune, povestea este cât se poate de reală. Ea se vrea a fi o introducere într-o lume aproape uitată, dar ale cărei credințe și ritualuri intenționez să le relatez cât mai simplu, încercâd să duc acest, sper eu, viitor volum spre zona antropologiei. Mă bucur că Revista Culturală Leviathan dorește să-mi găzduiască acest experiment. Le mulțumesc mult editorilor!
Prolog
Bărbatul stătea culcat pe patul îmbrăcat în mușama verde, peste care, trei sferturi, atât cât să lase în afară picioarele de la glezne în jos, era așternut un cearceaf alb, scrobit și aspru. Se întinsese, așa cum ceruse doctorul, pe o parte, cu piciorul beteag în sus. Infirmitatea lui era, în lumina rece a neonului din tavan, și mai monstruoasă. Un schelet femural peste care, roșie, subțire, abia ținându-se de restul piciorului, se întindea o piele străvezie. Dar uscată, nici urmă de supurare, de infecție, ceea ce-i uluia pe cei doi privitori, medicul și asistenta sa. După socotelile lor, bărbatul ar fi trebuit să nu mai fie printre cei vii, cu atât mai puțin vindecat, întins pe patul de consultații din cabinetul chirurgului, acolo unde, în urmă cu mai bine de șase luni, i se recomandase amputarea piciorului, ca unică soluție pentru a opri putrezirea cărnii.
– Și, totuși, ce-ai făcut? – se răsti doctorul. Unde-ai fost? Cine te-a tratat?
– N-am fost nicăieri, domnu’ doctor, m-a lecuit Maica – a răspuns bărbatul calm, cu un zâmbet șiret în colțul gurii.
– Maica? Cine-i Maica? Și, mai ales, cum te-a lecuit?
– Maica e mama mea, domnu’ doctor, așa-i zic eu, așa-i zice și nevastă-mea: Maica. A mers pe câmp, într-o dimineață, ea știe pe unde, pe pajiști neîncepute, a cules o poală de ierburi, și-a umplut zadia cu ele, apoi le-a fiert încet pe sobă și le-a descântat. Mi-a uns, dimineața și seara, în fiecare zi, rana cu fiertura aceea, până s-a zvântat de tot. Acum sunt bine.
– Ce pajiști, ce ierburi, ce tot vorbești acolo, omule? – a explodat, înnebunit, doctorul.
– Păi io știu, domnu’ doctor? De unde să știu eu? Maica știe!
Doctorul a dat din mână a lehamite, înțelegea că dialogul e inutil, se vedea deja într-o piesă de teatru absurd în care nu-și permitea să mai joace. La ușă se adunaseră mai mulți pacienți, murmurele lor răzbăteau prin crăpăturile ușii cu vopseaua scorojită.
– Păi, eu ce rețetă să-ți scriu acuma? Uite, un unguent pe care să-l ceri la farmacie, să te ungi cu el atunci când se termină fiertura de ierburi de la Maica – a închis el, ironic, dialogul, întinzându-i o hârtie și ridicându-se de pe scaun, semn că la fel trebuie să procedeze și pacientul, care între timp se îmbrăcase.
– La revedere domnu’ doctor, să ne revedem sănătoși, deși bine-ar fi să nu trebuiască să ne revedem. Dacă aveți plăcere, în concediu, vă așteptăm pe la noi, în Submarginea, Maica știe să adune și altfel de ierburi, care să scoată oboseala din domni.
N-a mai așteptat reacția doctorului. Poate îndrăzneala a fost totuși prea mare, gândi, în timp ce cobora, cu același zâmbet spânzurat de colțul gurii, treptele spitalului.
