Sâmbătă, 2 martie 2024, a încetat din viață, la vârsta de 92 de ani, scriitorul Dinu Săraru.
Prin publicarea acestui interviu aducem un omagiu directorului de teatru, dramaturgului, eseistului, publicistului, scriitorului Dinu Săraru.
„Satul este rezervorul nostru de energie, de vitalitate şi de morală”
Pușa Roth: Cititorii şi iubitorii de teatru doresc să ştie, domnule Dinu Săraru, ce se întâmplă cu teatrul și în teatrul românesc?
Dinu Săraru: Prin acest interviu îmi oferiţi un prilej de a mai schimba câteva gânduri, pentru că oamenii au dreptul să ştie ce se mai întâmplă pe lumea asta.
P. R.: La începuturile teatrului românesc, un mare înaintaş spunea: „V-am dat teatru,/ Vi-l păstraţi…”
D. S.: Se potriveşte extraordinar astăzi. Depinde de cei care se ocupă azi de teatru, de cei care şi-au asumat destinele lui.
P. R.: Sunteţi directorul general al celui mai mare, dar şi mai important teatru din ţară, Teatrul Naţional „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti.
D. S.: Clipa instalării s-a petrecut în 28 ianuarie anul acesta (n.r. anul 2001).
P. R.: Ce aţi făcut în aceste şase luni?
D. S.: Este prematur pentru un bilanţ agresiv, dar îmi îngădui să spun câteva lucruri care pot interesa iubitorii de teatru. Aş vrea să încep prin aceea că am bucuria să fi fost cel care, după mai bine de 80 de ani, am reinstituit, cu sprijinul academicianului Răzvan Theodorescu, ministrul Culturii, titlul de societar ți cel de societar de onoare al Teatrului Național. A fost o mare bucurie în primul rând pentru actorii primei scene a ţării, acest titlu fiind o demnitate care contribuie la ierarhia autentică a valorilor. Reacordarea sa după atâtea decenii a reprezentat momentul oportun pentru omagierea acelora care, de-a lungul vremii, s-au străduit să slujească cu strălucire prima scenă a ţării, de care se leagă de fapt unitatea de spirit şi de limbă a naţiunii române.
P. R.: Tot în această scurtă perioadă, aţi iniţiat şi spectacolele atelier în foaierul Teatrului Naţional.
D. S.: Am început prin a identifica specificul fiecărei săli. De plidă, ceea ce se numea Sala Amfiteatru se numeşte astăzi Sala Liviu Rebreanu şi se adresează teatrului modern, de buzunar, ca să-l numesc aşa. Deşi sala are 400 de locuri, formula ei trimite la teatrul de buzunar. Am consacrat numele lui Caragiale pentru scena mare şi am dat fostei scene Atelier numele lui Camil Petrescu. În sfârşit, la deschiderea stagiunii, care va avea loc peste câteva săptămâni, voi inaugura şi cea de-a patra sală, Sala Marin Sorescu, dedicată recitalurilor de actor sau de doi actori, poeziei, dezbaterilor, muzicii şi teatrului într-o simbioză care sper să atragă luarea-aminte a celor care iubesc teatrul. După aproape 170 de ani, a reapărut „Gazeta Teatrului Naţional”, tipărită de Ion Heliade Rădulescu la 1834 şi care a apărut până în 1836. Primele trei numere de astăzi sunt, cred eu, o oglindă fidelă a strădaniilor primei scene a ţării. Un alt eveniment, după părerea mea, este că am reacreditat Biblioteca Teatrului Naţional, care nu a mai funcţionat de la directoratul lui Liviu Rebreanu încoace. În această colecţie tipărim documente legate de istoria Teatrului Naţional, aflate în muzeul, foarte bogat, al primei scene, precum şi piesele româneşti scrise special pentru acest teatru. Sigur că au fost şi alte modalităţi de exprimare a unei formule poate mai noi, mai dinamice, mai aproape de spiritul meu, care e mai neliniştit. Nu a fost uşor să imprimi un ritm care seamănă cu crosul de la 1 Mai de pe timpuri. Dar am găsit înţelegere, în primul rând din partea trupei, ceea ce m-a bucurat foarte mult. Am izbutit să configurăm doi ani de stagiune teatrală de acum înainte.
P. R.: Un lucru mai puţin obişnuit în istoria teatrului…
D. S.: La plecarea în concediu, la Teatrul Naţional erau afişate distribuţiile de la 11 premiere.
P. R.: Mi se pare ciudat să vorbiţi de concediu. Această noţiune nu se potriveşte cu numele lui Dinu Săraru.
D. S.: Cât am stat la Slătioara, de fapt am fost tot timpul la teatru, vorbind de mai multe ori pe zi la telefon. Este o activitate intensă, pentru că încercăm să creăm o intrare a actorilor, care să fie la nivelul demnităţii lor şi să facem din agenţia de bilete un fel de centru cultural. Se lucrează foarte serios în toate cabinele, se pune mochetă pentru că nu a mai fost schimbată de 40 de ani. Trebuie create condiţii sau măcar speranţe că vor fi condiţii mai bune pentru ca actorii să poată lucra într-un spaţiu care să acrediteze ideea de primă scenă. Nu putem cere actorilor mai mult, fiindcă sunt foarte prost plătiţi. Eu sunt foarte trist că lumea artistică nu se bucură de interesul de care ar merita să se bucure, pentru că opera lor nu e deloc perisabilă. Pe oricare scenă din ţară, un spectacol de teatru strălucit acreditează ideea spiritualităţii româneşti în întregul ei.
P. R.: Exemple ar fi foarte multe. Dar nici unul nu poate convinge că lumea artistică trebuie să se mulţumească cu puţin.
D. S.: În trupele particulare, înainte de război, la Sică Alexandrescu de exemplu, actorii erau bine plătiţi. De la capitalism trebuie să luăm partea bună şi nu trebuie să păstrăm şi acum tristeţea şi precaritatea salariilor din socialism.
P. R.: Părerea mea, domnule Dinu Săraru, este că teatrul nu trebuie sau nu ar trebui să fie legat de evenimente politice. Teatrul este o oglindă care reflectă tot ceea ce se petrece într-o societate.
D. S.: Da, așa este. Eu nu-mi revendic convingerea că trebuie să fim pe o baricadă sau pe alta, dar există totuși o baricadă politică pe care Teatrul Național s-a aflat întotdeauna și aceasta a fost baricada luptei pentru ideea de unitate națională, limbă națională, literatură națională, artă națională. Teatrul Național a fost dintotdeauna o baricadă, dar nu a unui partid sau altul aflat la putere, ci a unei cauze mari care transcende partidele, care ține de ideea de perenitate. Ne mai despart două-trei luni de momentul în care vom aniversa 150 de ani de teatru național bucureștean.
P. R.: Poate exista teatru fără muzică?
D. S.: Nu. Sigur că nu. Ca dovadă, una din premierele care a avut loc sub direcția mea, Cadavrul viu, excelează prin muzica semnată de Nicu Alifantis și interpretată dumnezeiește de un cor vestit, iar spectacolul, în ansamblul lui, se bucură de succes și datorită acestui fond muzical. La premieră, am scos și CD-ul cu muzica la Cadavrul viu.
P. R.: Într-o asemenea instituție, nu putem vorbi numai de realizări și bucurii, mai ales că din când în când oftați.
D. S.: Cred că este şi foarte greu, în ceea ce mă priveşte, să fiu mulţumit aşa uşor. Dar înainte de toate, îngăduiţi-mi să vă spun că programul stagiunii care va începe în primele zile din octombrie, defineşte un nou tip de direcţie la Naţional. Mi-am propus să mă întorc la obligaţiile lui fundamentale, culturale şi estetice, pentru că un teatru naţional trebuie să fie unul al timpului său, şi nu o tiribombă de experimente la întâmplare. Există atâtea alte posibilităţi pentru piloţii de încercare. Nu se pot face aventuri estetice pe prima scenă a ţării, care trebuie să rămână un model de educaţie culturală şi estetică. Trebuie să te adresezi marii literaturi, literaturii autentice. Nu îmi imaginez o stagiune, atât timp cât sunt director, fără Hoţii de Schiller, de exemplu, pentru că trebuie să ne întoarcem şi le teatrul romantic într-o lume bântuită de atât pragmatism.
P. R.: Dar piesele româneşti?
D. S.: Fără ele nu vom putea trăi. Noi avem acum în repetiţie, sub bagheta lui Dan Pita, o piesă foarte interesantă, Anglia de Dumitru Radu Popescu, scrisă special pentru trupa Teatrului Naţional. Vom juca piese româneşti scrise special pentru actori sau pentru trupă, ca să consacram ceea ce eu doresc să numesc noua trupă a teatrului. Teatrul Naţional are acum nume care au intrat în istorie, precum Radu Beligan care, la 82 de ani, străluceşte şi „enervează” prin tinereţe, sau Costel Constantin, sexagenar, care se pregăteşte să intre în Othello, spectacol programat în apropierea Crăciunului. Dar Teatrul Naţional trebuie să aducă în scenă actorii care vor duce mai departe ştafeta. Vă spun care este orgoliul meu fundamental: să plec de la Teatrul Naţional lăsând o trupă nouă, de actori în jurul vârstei de 30 de ani. Ea există şi va fi lansată odată cu trilogia satirică a lui Caragiale. Cele trei piese, O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută şi D’ale carnavalului, montate de trei regizori, vor acredita nume noi care vor străluci mâine pe scena teatrului. Acesta este punctul forte al anului Caragiale şi al anului aniversar al Teatrului Naţional. M-aţi întrebat de ofuri; există şi ele. De pildă, am avut câțtig de cauză solicitând guvernului, care a emis o ordonanţă de urgență, să redea Teatrului Naţional cele două galerii de artă, din stânga și din dreapta intrării principale. Dar Teatrul Naţional, care este şi el victima unui buget mic, dispune de multe săli care nu-i mai aparţin de o bucată de vreme. Nici trotuarele nu-i mai aparţin, au fost date unei firme, Dali. Nu înţeleg cine a făcut această tranzacţie, în baza căror prerogative şi căror argumente, pentru că trotuarele sunt ale teatrului. Din această cauză, la premiere trebuie să angajez bodyguarzi pentru intrarea în teatru. Eu sper să avem câştig de cauză la primărie, iar primarul general să înţeleagă că e bine ca toată lumea din Bucureşti să stea pe trotuarul său, iar firma Dali să-şi găsească sau să-şi construiască trotuare. Vrem să deschidem la cele două partere o mare librărie, poate cea mai frumoasă din Bucureşti, şi o librărie de artă. La etaj intenţionăm să facem o cafenea culturală, cu două-trei sute de locuri, care va avea o vedere unică, de la Universitate până la Sfântu Gheorghe. Dorim să deschidem şi un magazin de muzică, unde vor avea loc lansări ale unor trupe noi, lansări de discuri. Toate vor concura la ideea de Teatru Național văzut ca centru cultural naţional. Ne-am propus, şi o vom face începând din decembrie, ca în fiecare lună un judeţ din ţară să expună la Teatrul Naţional valorile spirituale care îl definesc. În fiecare lună, bucureştenii se vor putea întâlni cu virtuţile artistice ale unui judeţ. Vom începe cu judeţul Neamţ, pentru că acolo se află Humuleştii lui Creangă.
P. R.: Destinul poate dirija viata unui om?
D. S.: Da.
P. R.: Cum?
D. S.: Tot timpul suntem victime ale destinului. Câte lucruri nu proiectăm, dar ele sunt în voia lui Dumnezeu. Gândiţi-vă că în urmă cu 11 ani, în ianuarie 1990, eram dat afară de la Teatrul Mic, gonit, aş zice, de către actorii pe care i-am dus la glorie. După aceea au revenit la mine şi astăzi vorbesc cu mine ca director al Teatrului Naţional. Din nenorocire, trebuie să te ţină viaţa. Nu este uşor să trăieşti biografii colorate, zbuciumate, dramatice, bulversate de istorie, cum este biografia mea. Eu scriu o carte de memorii pe care am intitulat-o Traversând două lumi, memoriile unui personaj mereu controversat.
P. R.: Regretați ceva din existenţa dumneavoastră?
D. S.: Nu regret decât că am îmbătrânit, că am ajuns prea repede la vârsta la care am ajuns.
P. R.: Scriitorii îmbătrânesc?
D. S.: Eu ştiu? În orice caz, sunt conştient de vârsta pe care o am. Nenorocirea e că nu pot uita. Nu regret ceva anume, nu cred că am greşit fundamental, nu am avut niciodată ambiţia să îmi depăşesc condiţia, dar să mi-o apăr, da. Şi să mi-o construiesc. Aş mai scrie câte ceva. La Slătioara se întâmplă ceva extraordinar. Acum, când vorbesc cu dumneavoastră, văd munţii Căpăţânii care sticlesc de lumină. Au înflorit toate cârciumăresele şi când vezi un peisaj atât de frumos, îţi vine să spui că ai 35 de ani.
P. R.: Domnule Dinu Săraru, ce mai fac „nişte ţărani”?
D. S.: Este o poveste dramatică. Ţăranii pe care i-am iubit şi pe pare i-am descris, nu mai sunt. Au rămas umbrele lor. În romanul meu este un personaj, Petre a lui Toma. El nu mai există acum şi stau şi mă uit spre casa lui. Acei ţărani care mureau pentru o bucată de pământ, în sensul frumos al cuvântului, care ştiau să pună un cireş, care ştiau să facă copii, să facă un război ca să-şi apere pământul, nu mai sunt. Noi avem datoria să păstrăm amintirea acestei lumi, să nu o repetăm şi să construim o altă lume ţărănească, cu nume de fermieri. Din păcate, însă, în momentul de faţă, în România, ţărănimea constituie iar subiectul chestiunii ţărăneşti, cum se spunea între cele două războaie, pentru că a reapărut plugul tras de boi costelivi, a reapărut vaca înjugată la plug. Şi asta în mileniul trei! E foarte trist. Ţăranul nu mai are motivaţie să muncească. Tona de grâu e mai ieftină decât aratul unui hectar de pământ. Şi nu le ia nimeni grâul din curte, nici porumbul. În Slătioara, în satul în care m-am născut, sunt mulţi pruni şi meri, anul trecut s-au făcut enorm de multe fructe şi s-au vândut în bătaie de joc. Nu mai este timp pentru această lume țărănească şi e mare păcat, pentru că sub cerul acestei lumi trăiește peste 40% din populația ţării. Sunt zone în ţara asta în care sărăcia este cutremurătoare. Am trecut acum prin Vaslui şi vreau să vă spun că sărăcia este sugrumantă. Sigur că se ridică şi case frumoase, că mai sunt și oameni întreprinzători, dar trebuie să nu uitaţi că un copil de ţăran nu a mai intrat de trei ani de zile la Facultatea de Medicină din Bucureşti, iar la Filologie, de peste şapte ani. Ţăranii nu mai sunt interesaţi, pentru că nu mai au mijloace să îşi trimită copiii la şcoală. Satul este rezervorul nostru de energie, de vitalitate şi de morală.
P. R.: Mai cântă ţăranul român?
D. S.: Sigur că da. Nu renunţă la nunţi, la botezuri, făcând toate eforturile ca aceste evenimente să fie adevărate sărbători. Dar viaţa este grea şi nu există sentimentul perspectivei.
P. R.: Aţi înfiinţat Fundaţia „Nişte ţărani”. În ce scop?
D. S.: Am înfiinţat-o tocmai pentru a redeştepta interesul pentru civilizaţia rurală. Rămâne credinţa mea nestăvilită că, fără să ne întoarcem la poveştile ţărăneşti, fără să idealizăm ţăranul din literatura bucolică, avem datoria de a păstra în această lume rezervorul intact de energie spirituală a unei ţări şi identitatea naţională. Pecetea naţională se va regăsi încă multă vreme în zonele rurale. De altfel, nu e întâmplător că Franţa, pe care o luăm de atâtea ori drept model, şi-a sărbătorit anul trecut ziua naţională sub semnul unei lozinci care ar trebui să ne atragă atenţia: „Franţa rurală şi eternă”. Francezii au reacreditat astfel toate sărbătorile țărănești şi toate obiceiurile. Acest lucru îl face şi Festivalul Internaţional Eco-Etno-Folk Film, pe care îl organizăm în cadrul Fundaţiei „Nişte țărani” şi care a ajuns la a treia ediţie, cu participarea a 32 de ţări de pe patru continente.
P. R.: Ştiu că la ediţia de anul trecut, Marele premiu „Potecaşul de bronz” a fost câştigat de un film iranian. Anul acesta câte filme româneşti au fost înscrise?
D. S.: Foarte multe şi foarte bune. Alături de aproape toate televiziunile din ţară şi de facultăţile de film, de cinecluburi şi de realizatorii particulari, vin filme din Japonia, Australia, Liban, Egipt, Chile, Indonezia, China. Merită interesul, pentru că în toată lumea există o preocupare cu totul deosebită, în ultima vreme, pentru păstrarea identităţii spirituale în epoca globalizării agresive. Fac precizarea că aceste filme sunt documentare și nu depăşesc 25 de minute.
P. R.: Ce face omul Dinu Săraru?
D. S.: Este slujbaş al tuturor acestor cauze, dar încearcă să se bucure de cerul sub care trăieşte. Ce să fac altceva decât să-mi chivernisesc clipele cum pot mai bine? Eu sunt un risipitor de timp. În afară de obsesia vârstei, mă ţine treaz şi obsesia terminării unei cărţi, Ciocoii noi cu bodyguarzi, pe care am publicat-o în foileton în „Ziarul de duminică”, o gazetă culturală care apare odată cu „Ziarul financiar”, vinerea. Sper ca imediat după începerea stagiunii, să mă întorc să-mi termin romanul. Este o carte în care mă pot răcori.
P. R.: Domnule Dinu Săraru, să ne oprim şi la revista „Renaşterea civilizaţiei rurale româneşti”.
D. S.: În cadrul Fundaţiei „Nişte ţărani” există un departament de cercetare şi editare. Am făcut şi un institut care a întreprins, sub egida Fundaţiei, trei ani de cercetări de tip gustian, în zone rurale diverse, tipărind primele patru volume. Revista se bucură de semnături prestigioase şi susţine ideologia unei civilizaţii rurale demne de mileniul trei, care să păstreze vie tradiţia în forme ce pot fi continuate şi apărate tocmai pentru identitatea de spirit şi naţională, pentru culoarea specifică a unei lumi.
P. R.: Cum vede scriitorul Dinu Săraru lumea mileniului trei?
D. S.: Sunt destul de tânăr în sufletul meu, ca să receptez cu mare bucurie schimbările petrecute în acest mileniu, în întreaga lume, deşi, recunosc, prezenţa calculatorului tinde să devină obositoare şi să facă în aşa fel încât viaţa noastră să devină de celuloid.
P. R.: Am devenit mari singuratici?
D. S.: Se citeşte din ce în ce mai puţin, se dialoghează din ce în ce mai puţin, ne izolăm în faţa ecranului. Observ cu îngrijorare că se subţiază bagajul de cunoştinţe umane, de sentimente mai ales la tineri, altfel foarte înzestraţi şi bogaţi sufleteşte. Pe mine mă îngrijorează că atâtea evenimente nefericite care se petrec la acest început de mileniu, sunt rezultatul unui gol sufletesc.
P. R.: Cum ar trebui să arate teatrul mileniului trei?
D. S.: Teatrul nu poate face abstracţie de publicul care îl va asalta sau va trebui să îl asalteze, care are nevoie de el. E nevoie de o literatură care să exprime mai bine noul tip de civilizaţie umană. Acest teatru are datoria de a contribui la îmbogăţirea sufletească a omului.
P. R.: În curtea de la Slătioara aţi pus steagul României.
D. S.: E o veche bucurie a mea. Într-o zonă cum este aceasta, atât de legată de istorie, mi se pare firesc. Gândiţi-vă că pe la 1775, pe aici era graniţa cu Imperiul Austriac. Au rămas în memorie potecaşii care o apărau pe potecile de munte şi care au ridicat bisericuţa de la Vioreşti. Apar pe pereţii ei, în celebra friză a potecaşilor călări. Era întâia generaţie de ţărani ajunşi la prima demnitate boierescă, cu căciuli înalte pe cap, pe care nu şi le scoteau nici în faţa domnului. Poate unora li s-a părut o bizarerie, dar pentru mine e un fapt firesc.
P. R.: Domnule Dinu Săraru, am să vă fac o propunere avantajoasă: daţi-mi mie 20 din anii dumneavoastră ca să vă pot întreba ce veţi face în următorii 20 de ani.
D. S.: Aveţi mare încredere în mine, mai mult decât merit. Ce pot să vreau? Să îl văd mare pe Mihnea, nepotul meu, sufletul meu, să fiu alături de familia mea, să am timp să mă mai uit la ei şi să mai am timp să mai scriu o carte.
P. R.: Lumea rămâne frumoasă?
D. S.: Da. Este tot atât de frumoasă cum sunt ochii fiecărui om capabil să se uite frumos la ea.
12 septembrie 2001 Pușa Roth
Interviu din volumul Convorbiri comode, II, București, Editura Chimprest, 2003, apărut cu sprijinul Ministerului Culturii și Cultelor
