In memoriam George Bălăiță

În noaptea de Înviere, 15–16 aprilie 2017, a încetat din viață prozatorul George Bălăiță, unul dintre marii scriitori români contemporani.

Născut la 17 aprilie 1935, la Bacău, George Bălăiţă urmează, o perioadă, cursurile Institutului de Cultură Fizică şi Sport din Bucureşti (1953–1955). Este absolvent al Facultăţii de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii ”Al. I. Cuza” din Iaşi (1967). Lucrează ca desenator tehnic, profesor suplinitor, instructor metodist, iar din 1964, ca redactor şi apoi redactor-şef adjunct al revistei ”Ateneu” din Bacău. După mutarea la Bucureşti, devine secretar al Uniunii Scriitorilor (1979), apoi director al Editurii ”Cartea Românească” (1980–1989) şi redactor-şef al revistei ”Arc” (1991–1997). 

Debutează cu reportaje în ziarul ”Steagul roşu” din Bacău (1958) şi cu proză în ”Luceafărul” (1960). Primele cărţi ale lui George Bălăiţă, ”Călătoria” (1964), ”Conversând despre Ionescu” (1966), ”Întâmplări din noaptea soarelui de lapte” (1967), volume de proză scurtă, pregătesc apariţia romanelor ”Lumea în două zile” (1975), pentru care i s-a decernat premiul Uniunii Scriitorilor, şi ”Ucenicul neascultător” (1977), care a primit Premiul ”Ion Creangă” al Academiei Române.

Pe data de 5 iunie 2008, în cadrul Târgului Bookfest, Uniunea Scriitorilor din România i-a decernat Premiul Naţional pentru Literatură pe anul 2007 pentru întreaga operă literară.

”Cel mai frapant lucru la George Bălăiţă este tocmai luarea în derâdere a normelor (nu în ultimul rând, şi literare), latura de bufonerie estetico-morală, care îşi are reflexul în structura însăşi a romanelor sale. […] Jovialitatea naratorului lui G. Bălăiţă este expresia acestei lumi de aparenţe, neînfrânată de ipocrizii moraliste şi bucuroasă să se înfrupte din plăcerile vieţii: o lume pusă pe şotii, pe «drăcovenii», râzând cu toată gura, care încearcă în felul acesta gustul libertăţii, rezistând opresiunii tragice.” – Nicolae Manolescu.

”M-am tot întrebat, după ce am citit extraordinarul «scenariu» pus de George Bălăiţă sub titlul Învoiala, în ce raport exact stă el cu Povestea lui Stan Păţitul a lui Creangă, după care se pretinde a fi fost scris. Nu e vorba pur şi simplu de multele deosebiri dintre ele. Cum oricine îşi poate da seama, mai ales în primele două treimi din text, Bălăiţă a inventat o poveste paralelă cu aceea a lui Creangă, plină de viaţă, cu amănunte pe cât de autentice, de vii, de pitoreşti, cu personaje memorabile («Naşul» lui Chirică, păpuşarul, vecina lui Stan, Leontina, morarul etc.). Această poveste este un adevărat roman ţărănesc, realist şi fabulos totodată, ceea ce povestea lui Creangă nu voia să fie. De aici diferenţa principală şi care, cum sugeram, nu ţine de deosebirile faptice, de introducerea unor elemente noi în subiect, ci de altceva, mai profund, şi anume de sensul întregului. Povestea lui Creangă este, în felul celor populare, paradigmatice, ilustrarea propoziţiei că bărbatului neînsurat până la 30 de ani «numai dracu-i vine de hac» (evident, întrupat într-o femeie care posedă una sau mai multe dintre coastele necesare); şi nu ştiu dacă nu cumva numele de Stan Păţitul i se trage mai curând eroului de la experienţa lui matrimonială tardivă decât de la Chirică, dracul, care mai mult l-a ajutat. Scenariul lui Bălăiţă este mai complex şi nu poate fi redus la o singură idee (era să spun coastă de drac), cum ar fi bunăoară aceea (inexistentă în Creangă) că nu e om fără ceva diavolesc în sine, după cum nu va fi fiind diavol fără capacitate de umanizare. Personajul principal nu mai este, cred, Stan, ca la Creangă, ci Chirică (sau, mă rog, cei doi ajung pe picior de egalitate, fraţi). Interesul constă în modul în care acest din urmă venetic (venetic şi Stan) se lasă asimilat de lumea în care a intrat (ca şi Stan mai devreme), în pofida instrucţiunilor genetice, devenind vulnerabil, deprinzând slăbiciuni omeneşti. Acest Chirică împătimit după jocuri de noroc şi după păpuşării, ba chiar căzând în ispite erotice, este delicios, profund şi totodată insesizabil, un personaj complet nou. Chirică şi Stan sunt asemănători, iar de la un punct îşi fac unul altuia pandant. Aici este originalitatea scenariului, care transformă o operă după Creangă într-una nouă, inedită, personală. Nu e nevoie să mai adaug măiestria cu care e scrisă ca să se înţeleagă de ce Învoiala reprezintă o proză majoră contemporană, independent de punctul ei de plecare, şi după care se poate realiza şi un film mare.” – Nicolae Manolescu, 1989.

”Adevăratul mesaj al lui George Bălăiţă se află nu în ce spune, ci în cum spune şi constă poate într-o nesfârşită bucurie că lumea există” – Alex. Ştefănescu.

”Ai senzația uneori că Bălăiță, alergic la orice simptom de statornicie și fixare, agasat de prezența implacabilă a factorului timp și de regulile de neeludat în scris ale consecuției, ar dori ca toate aceste modificări din zona expresiei să fie executate și mai repede decît sînt. Dacă s-ar putea, să se manifeste toate odată: o veritabilă nevropatie a simultaneității. Scriitorul contrapune puterii lumești (politice și sociale) acest soi de demiurgie a creatorului de literatură, capabil – simte el – de concomitență și ubicuitate. S-a putut astfel avansa teza că romanele lui Bălăiță ar reprezenta cel mai bogat inventar de procedee și proceduri stilistice din proza românească. Sub această incidență, pînă și dedublarea de către autor a personalității lui Antipa-domesticul cu o nebănuită ipostază demonică, irațională, tulbure, ni se arată a fi consecința aceleiași repulsii față de unicitate: «Vreau doar să arăt cum într-o singură ființă aceste două stări sunt active și într-un echilibru relativ, care face tocmai farmecul speciei». Farmecul speciei noastre pare a fi, iată, o temă importantă a pledoariei pe care o schițează în subsidiar fiecare din romanele lui George Bălăiță.” – Eugen Negrici, ”Literatura română sub comunism”, 2002.

Scrieri: ”Călătoria”, Bucureşti, 1964; ”Conversând despre Ionescu”, Bucureşti, 1966; ”Întâmplări din noaptea soarelui de lapte”, Bucureşti, 1967; ed. a II-a, Bucureşti, 1999; ”Lumea în două zile, Bucureşti”, 1975; ediţii succesive: 1985, 1998, 2002, 2004, 2009; ”Ucenicul neascultător”, Bucureşti, 1977; ”Nopţile unui provincial”, Iaşi, 1983; ”Gulliver în ţara nimănui, Bucureşti, 1994; ”Câinele în lesă”, interviuri, București, 2004; ”Opere”, 2009, ”Marocco I-II”, Iași, 2011; ”Învoiala”, apărut în foieton în ”România literară”, începând din noiembrie 2015, nr. 46, 6–12.11.2015; în volum, Iași, 2016.

Traduceri: Andrei Platonov, ”Cevengur”, prefaţă de Ion Ianoşi, Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Janina Ianoşi).

La Editura Cargal Press din Bacău, a apărut volumul ”George Bălăiţă: biobibliografie” de Marilena Donea, 2007.

”Câinele în lesă” „este o carte a mărturisirii, până la un punct. Ţin foarte mult să fie cunoscută, întrucât e un mod mult mai direct de a comunica decât ficţiunea… Unii spun că scriu mai bine decât vorbesc, însă cei care scriu la fel de bine cum vorbesc îmi provoacă o anumită suspiciune.” (George Bălăiţă).

George Bălăiţă: ”Nu mă tem de timp şi nici nu-l pun la îndoială”

Puşa Roth: Domnule George Bălăiţă, râsul este o boală a inteligenţei?

George Bălăiţă: Aşa cred, înainte de orice. Altminteri este o formă a prostiei. Prostul râde de pomană. Trebuie să luăm râsul ca pe o formă a inteligenţei, ca şi cinismul de altfel. Cinismul, când este o formă a inteligenţei, este un fel de a fi al voinţei şi nu ne interesează cel puţin în conversaţia noastră. Râsul este o cale de comunicare mai onestă, mai sigură decât altele.

P. R.: Care este viziunea scriitorului George Bălăiţă asupra lumii? Lumea ca o iluzie sau ca o realitate?

G. B.: Atunci când conversez, acasă cu prietenii (nu am foarte mulţi), căci nu mai există cafenea iar pe stradă aş putea părea uşuratic, mă relaxez. Lucrurile care mă preocupă mult le ţin pentru mine şi nu le fac cunoscute decât atunci când apar scrise, în general. Lucrurile grave, adânci, serioase, aşa cum le discutau grecii doar în agora, la Academie sau la şcolile filosofice, este mai greu să le pui în discuţie astăzi, să faci conversaţie ”încărcată” de faţă cu multă lume. Aş vrea să vă dau un exemplu: televiziunile cu aceste talk-show-uri… Sigur, ele sunt în ordinea lucrurilor… Dar multe sunt inutile… Vorba lui Cioran: ”Se vorbeşte prea mult, domnule!…” Ba se şi scrie prea mult…

P. R.: …şi se gândeşte prea puţin?

G. B.: În general, da. Acuma, cum să spun? Nu poţi să gândeşti şi să fii tot timpul genial; nu poţi să fii tot timpul inteligent. E foarte obositor, să ştii. Îţi stă bine când faci gafe.

P. R.: Prietenii spun că sunteţi un ”causeur”. Este adevărat sau vă flatează?

G. B.: Da, câteodată îmi iese. Dacă sunt bine întrebat, cred că pot răspunde… Nu sunt foarte spontan… îmi place conversaţia… trebuie să fiu stimulat.

P. R.: Atunci să vorbim despre muzică.

G. B.: Eu nu sunt ceea ce se cheamă un meloman. Nu sunt un om de muzică. Sunt un copil al muzicii. Am descoperit-o – ca şi literatura, de altminteri – destul de târziu. Şi dacă nu mi s-ar părea nepotrivit, aş zice din întâmplare. Mi-aduc aminte de o secvenţă de iarnă. Eram student în anul întâi şi încă nu începuse boema studenţească de care îmi amintesc cu mare plăcere – am fost câţiva ani student de profesie. Se practica pe vremea aceea. Acum nu mai există aşa ceva. Eu am făcut un an şi jumătate la ICEF. Ei, şi în prima vacanţă de iarnă ne-am întâlnit foşti colegi de liceu, fete şi băieţi. Pe vremea aceea şcoala nu era mixtă, dar aveam prietene la liceul de fete. Sigur că atunci se numea Şcoala medie dar tot liceu era. Lucrurile sunt amestecate şi mi-ar trebui o paranteză de două zile ca să le desluşesc. N-avem timp de nuanţe acuma. Eram într-un hol de cinema şi aşteptam să intrăm în sală. Cam cinci-şase băieţi şi tot atâtea fete în prima vacanţă de Crăciun. Nu ne văzusem de câteva luni. Nu aveam pe vremea aceea nimic comun nici cu literatura, nici cu muzica, dar eram un sportiv foarte conştiincios. Nu ştiu de unde îmi vine chestia asta nemţească – dacă fac ceva trebuie să duc până la capăt –, eram convins că o să devin campion la gimnastică. Eram categoria întâi. Însă ceea ce se făcea atunci în sport nu se poate compara cu ce se face astăzi. Este altceva ca performanţă, dar efortul nostru era maxim şi atunci. Şi fetele aflate în holul fostului Cinema ”Fantasio”, care pe atunci se chema ”Muncitorul”, povesteau încântate şi uşor snoabe despre prima lor audiţie la Ateneu, la Bucureşti. Am fost rece. Nu că nu mă interesa, dar nu eram acolo. Mult mai târziu am descoperit muzica şi aproape singur. Mi-e şi greu să explic pentru că este şi greu de crezut. N-am scris despre asta deloc. Sunt rezerve pe care cu toţii le avem, fără îndoială, într-un fel sau altul şi la care poţi să nu ajungi niciodată. Mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns la muzică, dar pe căi ”sauvages”. N-am instrucţie muzicală, am memorie muzicală vagă. Eu am prieteni melomani care se bucură că suntem prieteni dar se miră de unele intervenţii pe care le am în conversaţiile despre muzică. Aceasta ţine de intuiţie precum şi de o anume aderenţă la cultură, la registrul estetic al lumii. Îmi place să ascult Haydn. Până după război, Haydn era socotit un tip frivol şi monden. Dar şi ce s-a întâmplat după război cu preclasicii este o poveste întreagă, cum, de fapt, este povestea redescoperirii conurilor de umbră din istoria artei. Haydn depăşeşte toate perioadele de după el şi are ceea ce s-a numit ”forţa misionară a romantismului”. Îmi place tăietura lui rece care ţine sângele fierbinte în acelaşi timp, spre deosebire de Händel, care, deşi este mult mai cântat, mistica acestuia ajunge mai greu la mine. Mă încântă uşurinţa extraordinară a geniului muzical al lui Haydn, ca şi totala lui lipsă de vanitate. Poate că şi între muzicienii vremii lucrau orgoliile, dar asta nu se simte acum. Profesionalismul era dus până la anonimat. Aceasta este condiţia marelui artist: anonimatul. După ce ai cunoscut succesul precum şi celelalte trecătoare fantome, anonimatul ţine de curaj. Astăzi semnătura şi drepturile de autor…

P. R.: Aş reduce timpul în momentul acesta la o singură întrebare: cum a reuşit scriitorul George Bălăiţă să cuprindă lumea în două zile? Şi nu mă refer în mod special la romanul dvs. care a fost premiat, ci la concepţia despre lume?

G. B.: Cred că nu sunt în stare să fac altceva decât să descriu ce văd şi ce gândesc, evident. Dacă în descriere se practică ghilimelele şi dacă eşti pe micul ecran, faci şi din degete semnul… dacă descrierile mele (nu pun nici un fel de ghilimele) conţin şi filosofia şi viziunile dar şi complicata estetică a romanului, să zicem, atunci, cu atât mai bine… Dar eu premeditez asta. Nu îndrăznesc să judec pe nimeni şi nici să pun în ecuaţie. Ba da, pun în ecuaţie dar nu rezolv nimic.

Mă interesează întâi ceea ce văd şi ce gândesc. Cred că este un titlu bine ales pentru că el conţine partea realistă a lucrurilor. Totul se concentrează în două zile cu trimiteri înainte şi înapoi fireşti, pe deo parte, iar pe de altă parte, problematica romanului. Ştii unde am găsit titlul ăsta? L-am găsit într-o dimineaţă pe când traversam Bulevardul Magheru spre Maria Rosetti, spre fostul Lacto-bar de pe vremuri. Mi-amintesc foarte bine. Atunci mi-a venit în cap. Lucram la Bacău dar eram la Bucureşti, cum ar zice nenea Iancu Caragiale, cu o daravelă. În momentul în care auzi ”lumea în două zile”, îţi pui fireasca întrebare: ei, cum ”lumea în doua zile”? Unii au zis că este forma trufiei pentru că se opune creaţiei în şapte zile. Nici nu m-am gândit la asta. Mi-a sunat bine. Pe urmă am văzut că poate să cuprindă mai mult şi l-am păstrat. Este o poveste despre cele două ipostaze ale omului pe care le cred fundamentale: domesticul şi infernalul. Adică aşa cum curentul electric se compune din doi poli, negativ şi pozitiv, şi când scade tensiunea pe reţea nu mai există nimic (se stinge şi becul de la bucătărie), aşa şi omul există între aceşti doi poli. Pentru fiecare om, oricât de comun, de domestic şi de nerealizat ar fi, viaţa este dură. Omul încearcă să răzbată dar nu poate. Eu am ştiut acest lucru de pe vremea când eram tânăr. Atunci nu puteai să spui direct, trebuia să falsifici. Cartea încearcă să pună în ecuaţie această dublă ipostază a omului: infernalul şi domesticul în aceeaşi fiinţă. Pe de o parte tentaţia spre aventură, spre călătorie, spre partea neagră, spre atracţia misterului, a infernalului, iar cealaltă parte, domestică, cu liniştea, casa, obişnuinţele şi restul.

P. R.: Cărţile dvs. au un fel de expresie cinematografică, să-i zicem aşa, pentru că ştiu că una dintre preocupările dvs. este filmul.

G. B.: Am scris câteva scenarii dar nu am avut nici un succes. Pe vremuri, nu am găsit regizorul şi cred că am renunţat la ele. Însă există trei proiecte cinematografice la care nu am renunţat. Mi-a trecut prin minte cândva să fac o treabă de ucenic, ca pictorii de pe vremuri (dar cred că şi astăzi e la fel, în marile muzee ucenicii copiază maeştrii), am vrut să fac o copie după un maestru şi asta a venit târziu, când aşa ceva nu se mai face… Voiam să fac o trilogie ţărănească, din care două părţi sunt scrise şi urmează şi a treia. Sunt trei nuvele de Ion Creangă (la şcoală se învăţa că nu a scris nuvele), Soacra cu trei nurori, Dănilă Prepeleac şi Stan Păţitul. Ultima are o poveste plină de haz şi era cât pe ce să se realizeze. Am discutat despre film cu o casă de filme şi cu un regizor, astăzi persoană importantă, dar când au umblat la scenariul meu – inadmisibil – m-am retras. Povestea mea de fapt se numeşte ”Învoiala” iar Stan Păţitul a fost doar un pretext. Este vorba de un contract special cu diavolul, foarte special, autohton. Nu există înscrisuri, ci o învoială. Reiese că până la urmă se stabileşte între ei un fel de înţelegere tacită. La final observăm că atâta drac în om, cât om în drac există în aceste învoieli. Stan Păţitul din poveste nu se însoară fiindcă se teme de femei. Stan al meu nu se însoară fiindcă e sătul de ele.

P. R.: Domnule George Bălăiţă, să revenim la Bacău.

G. B.: Bacău, într-o mahala… Da. Am început şcoala primară aici, pe urmă la sfârşitul războiului, în ’44 (eram numai cu mama, tata era concentrat) am fugit de teama ruşilor, cum făcea toată lumea, la neamurile mamei în Munţii Buzăului, la Gura Teghii. O experienţă mai complicată, mai specială, mai misterioasă de aproape trei ani acolo sus, în munţi. La Gura Teghii am făcut clasele III–IV primare. Nu mă tem de timp şi nici nu-1 pun la îndoială. Nădăjduiesc ca Dumnezeu să mă şi ajute, să nu mă pedepsească pentru trufie. După aceea ne-am întors la Bacău, am făcut liceul, iar după boema studenţească, am revenit la Bacău, unde am fost mulţi ani redactor la revista ”Ateneu”. Revista a apărut în ’64, scoasă de un grup de prieteni. A avut o perioadă foarte bună prin anii ’70. Mi-aduc aminte că devenise chiar competitivă pe plan naţional. La Bacău am prieteni… Tinereţea mea… uite că am ajuns şi la clişee.

P. R.: Pentru că vorbim şi despre prieteni, la cine vă gândiţi în mod special?

G. B.: E greu să spun la cine mă gândesc acum dar pot vorbi de plăcerea prieteniei. În primul rând cei de la Bacău. Deşi merg rar acolo. Şi ei vin rar aici. Mi-amintesc de Ovidiu Genaru, un scriitor foarte serios, un om deosebit, de Sergiu Adam, de Vasile Sporici, de Vlad Sorianu, Ion Gelu Destelnica, autor de teatru, de Radu Cârneci, care a plecat înaintea mea la Bucureşti, pictorul Ilie Boca, Costică Donea, un folclorist foarte serios. Nu i-am numit pe toţi, dar mi-aduc aminte cât de plăcut a fost…

P. R.: A fi scriitor înseamnă a avea o meserie?

G. B.: Sigur, este o meserie foarte greu de făcut şi de care trebuie să te ţii până la capăt.

P. R.: Dacă nu?

G. B. – Dacă nu, nu. E la fel ca şi băutura. Se spune că dacă nu te ţii de ea, mori.

P. R.: În general, există un birou al scriitorului, un loc sacru. Dumneavoastră aveţi un loc anume unde scrieţi sau vă mutaţi dintr-o cameră în alta?

G. B.: Am. Biblioteca e plină de cărţi. O să vă povestesc ceva apropo de cărţi. Am fost nu de mult în casa unor oameni tineri, unde nu există cărţi. Sunt oameni instruiţi, licenţiaţi, muncesc mult dar în casa lor nu există decât computerul.

P. R.: Este o mirare şi o tristeţe?

G. B.: Nu. Este o deschidere şi acolo totul este mecanizat. Cafea la filtru… apropo, ştii cum se face cafeaua? Cafeaua are dichisul ei. Îmi place dată la râşniţa turcească. Ei, acum mai joc teatru… că atunci când mă grăbesc, renunţ la mica aventură a preparării cafelei, o mică aventură a cerului gurii, a limbii şi, de ce nu, a gustului. La tinerii respectivi era altceva. Ei n-aveau cărţi. Pe un raft masiv erau dicţionare, enciclopedii. Nu spun că arăta rău, nici chiar SF… Şi i-am întrebat fiindcă îi iubesc: ”Unde sunt cărţile?” „Dar n-avem cărţi, ce să facem cu ele? Cărţile de la tata le-am lăsat în pod.” Eu stau şi mă întreb dacă ăsta e viitorul. Casa mea e plină de cărţi, de hârţoage. Nu ştiu dacă aşa e bine, la urma urmei. Casele viitorului vor fi oare fără cărţi? Nu vorbesc de casele trecutului care aveau pereţi întregi de cărţi şi nu le citea nimeni. Asta e o mare nenorocire, e mizerie. Să le ştergi doar de praf.

P. R.: Simt în vocea dvs. o oarecare nostalgie…

G. B.: Nostalgie? Nu. Am nostalgii dar nu pot fi politizate în nici un fel. Am nostalgii ca orice persoană vie.

P. R.: Ce proiecte aveţi? Vă provoc.

G. B.: Eu acum mă joc, nu ştiu dacă până la capăt. E mai onest spus. Joc aşa, o superstiţie a profesiei şi cer îngăduinţa să tac în privinţa proiectelor. Omul şi circumstanţele lui, cum spunea, cred, Ortega y Gasset. Depinde cum te vede celălalt şi cum apari la un moment dat. Şi uite cum mă pomenesc cu citate. E o nenorocire să umbli cu citate în conversaţie. Sunt unii dintre cei care umplu ecranele tv şi care după şapte vorbe bagă un citat. Nenorocirea e că-1 ţin minte. Nu dau nume, persoane importante…

P. R.: Ştiţi cum vă văd eu, domnule Bălăiţă?

G. B.: Cum?

P. R.: Umblând cu sufletul în buzunar.

G. B.: Cu sufletul în buzunar, dacă vă place aşa…

P. R.: Când simţi sufletul în buzunar, eşti mai aproape cu un pas… de lume. Apropo, pe data de 5 iunie 2008, în cadrul Târgului Bookfest, Uniunea Scriitorilor din România v-a decernat Premiul Naţional pentru Literatură pe anul 2007 pentru întreaga operă literară. Ei, bine?

G. B.: E bine ca uneori să-ţi simţi sufletul în buzunar. Sunt onorat şi emoţionat.

Interviu realizat de Puşa Roth

2008