”În mulțime” de Florentina Loredana Dalian

339
florentina loredana dalian proza scurta leviathan.ro

proza scurta leviathan.ro logoN-am mai ieșit demult din muțenie. Poate-ar fi cazul să adresez vreo două vorbe în stânga și-n dreapta, să nu creadă companionii că sunt încrezută. Până la urmă e treaba lor ce cred, dar nu-i frumos să stai izolat dacă tot ai plecat la drum cu alții. Nu sunt sigură c-am numărat bine, dar cred că suntem vreo treisprezece. Plus ghidul și șoferul. Îmi place, când merg la drum lung și când – bineînțeles – nu conduc, să stau cu ochii pe geam, să mă umplu de toate priveliștile, mai ales atunci când le văd prima dată, și nici nu știu când și dacă le voi mai vedea. Și fiecare imagine îmi transmite ceva, fiecare frunză-mi vorbește pe limba ei. Mda, vorbesc cu frunzele. Hai, totuși, să mai vorbesc și cu oamenii! Profit de pauza de cincisprezece minute în care fiecare face ce vrea.

Mă adresez unei mari doamne (mare, fiindcă se crede şi fiindcă-i înaltă), întrebând o banalitate (ceva gen ”mai stăm sau nu mai plecăm?”). Nu i-a reuşit niciun sunet emis pe gâtlejul de lebădă, în schimb a făcut un gest edificator cu ochii daţi peste cap a lehamite şi o gură strâmbată, un fel de ”Nu ştiu şi nu mă interesează; şi ce mă agasezi pe mine cu astfel de întrebări; au nu ştii cine mi-s io?” Şi dacă nu ştiam, m-am convins. A muşcat fraiera. Mă interesa subiectul cum mă interesează câte căi ferate sunt de-aici până-n Patagonia. Dar, când vreau să mă conving de un om, îi adresez două vorbe, studiindu-i reacţia. Cu cât mai în anonimat, cu cât mă vede pentru prima dată, cu atât mai bine. Adevărata faţă a omului se citeşte în relaţia cu oamenii de rând. Aceiaşi indivizi, cu mărimile obişnuiesc să facă temenele în mod exagerat. Mi-am ţinut râsul şi am trecut mai departe, încadrând-o la ”pigmei”. Nu-i nimic, e tânără, mai are timp să se cizeleze. Mai rămâne să vrea. Mai interesant dialogul purtat mai devreme cu câinele negru. Cel puţin ăsta răspundea la comanda: ”Vino-aici!” Pe cucoană, am botezat-o în gând Frosa. Habar n-am cum o cheamă și nici nu mă interesează. Nu-i de-a mea. Îmi pare rău când gesturi, atitudini, fel de-a fi – mă despart de oameni. Dar nici nu mă pot preface. Și-apoi, ce i-ai putea spune unui om când te afli pe paliere vibraționale diferite, când preocupările voastre se întânesc la infinit? De banalități gen ”mâine o să plouă” sau gen celebrul ”It rain in Spain” e lumea plină. Aveam să mă conving în cele două săptămâni de excursie că Frosa e una dintre acele femei pe care, pe de o parte, le disprețuiesc (și ele pe mine, n-am niciun dubiu!), pe de alta, le compătimesc (aici cred că reciprocitatea nu mai funcționează). Frosele sunt acele femei care nu fac nimic prin ele însele, nu reprezintă nimic de unele singure (cauzele îmi sunt necunoscute, asta-i treabă de psihologi), nu se concep în afara cuiva. De regulă acel ”cineva” din viața lor e – cine altul? – decât soțul, persoana cea mai importantă din orizontul lor mărginit (nimic rău în asta!) și care e pomenit la fiecare trei vorbe, de parcă astfel banalitățile înșirate de Frose ar fi mai convingătoare: ”Soțul meu spune; soțul meu crede; soțul meu e de părere că…” Dacă o întrebi ”Dar tu ce părere ai?”, începe prin a-ți spune, în cel mai fericit caz: ”Cum zicea și soțul meu…” sau ”Cum îi spuneam și soțului meu..” De parcă le-ar fi teamă că, dacă nu l-ar mai aduce frecvent în discuție, și-ar permite cineva să li-l ia, ori, Doamne ferește! l-ar pierde, pur și simplu, cum mai pierzi câte-o oaie din turmă. Ori poate, cine știe? de teamă să nu fie atacate cu… propuneri indecente. Nici măcar atunci când trebuie să-și afișeze fotografia undeva, cum ar fi în Curriculum Vitae, de exemplu, nu se afișează singure, ci tot cu ”soțul”, eventual atârnându-i într-un mod indecent de grumaz. M-am depărtat de Frosa, nu cumva să se ia și la mine. Nu soțul, năravul.

La polul opus, se află Zuzele. Acelea pentru care soțul nu-i decât o anexă incomodă, un hamal bun de cărat bagaje și cam atât. Nu-i bagă în seamă ori, când o fac, o fac doar ca să le ia vorba din gură – taci tu, că spun eu! – să-i înjosească public, să le mai tragă un perdaf. Dacă pe Frose le disprețuiesc (cu-o nuanță de milă, cum spuneam), Zuzele-mi sunt de-a dreptul nesuferite. Avem și de astea în grup, că era prea frumos să lipsească. În rest, mai sunt indivizi apatici, femei sau bărbați, oameni care și-au pierdut licărul din privire sau pofta de viață, merg de parcă i-ar fi obligat cineva să plece în excursie, orice plimbare e un fel de tragere la jug. Mitocănia e la ea acasă, îți dai seama după cum râd sau vorbesc, după timbrul vocii. Nici ăștia nu mă interesează. Dar caut. Tot mai caut normalitatea, delicatețea, frumusețea vizibilă de la o poștă. În sfârșit, răsuflu ușurată când văd un cuplu de tineri frumoși, delicați, ținându-se de mâini. Probabil sunt proaspăt căsătoriți. N-au nevoie de declarații, de gesturi îngroșate, ostentative. La ei se vede prin toți porii că se iubesc. Nu stau încolăciți, nu se pipăie, dar li se citește din respirație că sunt una. Sunt una, dar au identități diferite, nu-i vorba de vreo dependență acolo, ci de o împletire armonioasă a femininului cu masculinul. Îmi odihnesc privirile pe ei, după atâta grobianism, îi privesc așa cum ai privi un tablou frumos, un peisaj, un buchet de flori. Apoi mă tem să nu par indiscretă și nepoliticoasă. Privesc în zare. Și mă cert în gând: ”Ai devenit aspră și cârcotașă, ia lumea așa cum e! Adu-ți aminte de omul acela simplu care, într-un context în care alții te lăudau – că ești așa și pe dincolo – le-a închis gura tuturor cu o filosofie de doi bani, dar cu o judecată cât se poate de sănătoasă: ”Ce tot o lăudați atâta? Până la urmă, ce femeie-i asta, care n-a fost în stare să aibă și ea un bărbat?!” Bravo, Hamlet! Aceasta-i întrebarea: to be or not to be… a woman. Va să zică, până la urmă Frosele au dreptate: nicio femeie nu poate fi concepută în afara unui bărbat.

Nu mai am timp să filosofez, că tăbară pe mine una din categoria ”Inofensivelor plictisitoare”, genul care, fără să te cunoască, te sufocă arătându-ți imagini de pe telefon, cu tot neamul lor de vii și adormiți: bunici, părinți, copii, nepoți, strănepoți. Ăsta-i nepotul pe oliță, când avea un an și două luni, fix, aici e la un an și câteva zile… Le zâmbești politicos, te mai minunezi pe alocuri, da-ți vine să cânți ca ăla: ”Aaaau, viațaaa meeea!”

Mă salvează un domn care vine să-mi ceară un foc. ”Tu de unde mai apăruși, maică, și unde-ai stat pân-acum, de nu ți-am văzut ochii ăștia frumoși?” De parcă mi-ar fi auzit întrebarea din gând, mă informează scurt: ”Eu sunt șoferul.” Aha! Va să zică, de aceea nu te știu, că te-am văzut din spate. De fapt, nici măcar, că era șoferul de rezervă, stătuse la culcuș până-atunci, iar acum îi venise rândul la condus. Îmi arată unde dormise. Mi se pare ingenioasă ideea patului ascuns în corpul autocarului, mă minunez, fac conversație ca să treacă timpul. Singurii cu care aș putea vorbi, în afară de el, sunt cei doi tineri frumoși, dar în lumea lor nu mai e loc de nimeni, prea se sorb din priviri. Mă consolez cu șoferul. Dar nu pentru multă vreme, că, bietul, își imaginează nu că mă plictisesc, ci că mă interesează persoana lui. Face un semn edificator către locul cu pricina (patul improvizat), adăugând că poate la următoarea rundă când are de dormit… Ce spui?! Oi fi tu frumos și cu mușchi, dar drept cine mă iei? Mă sufoc. Da-mi trece repede, mă fac că nu pricep (nu e bine ca pasagerii să enerveze șoferii, mai ales pe curbele alea imposibile) și-i adresez nițel cam de sus, să perceapă distanța: ”Vă las acum, să vă faceți patul!” Încerc să mă ridic singură în proprii mei ochi, zicându-mi să iau partea bună: până la urmă, dacă mai tentez un bărbat cu vreo 10 ani mai tânăr (după aprecierile mele, că nu l-am întrebat), asta înseamnă că n-aș fi chiar pierdută pentru cauză. Dar consolarea nu-mi ține multă vreme de cald, amintindu-mi că există și bărbați (mai cu seamă din categoria marinarilor și șoferilor de cursă lungă) pentru care nu mai contează cum arată femeia, cum se poartă, nu mai contează nici măcar dacă e femeie sau cămilă. Brr!

Mă îndrept către grupul în care se află ghidul, pare că s-ar pune ceva la cale acolo. Chiar așa și este. Încearcă din răsputeri să le convingă pe niște madame că ar fi bine ca, la Istanbul, să vizităm și ”Sfânta Sofia” și Topkapî Sarayi, că sunt pline de istorie și să vezi frumusețe. N-are succes, alea o țin morțis cu bazarul, că ele s-au săturat de pietre! Unde-am nimerit? Așa-mi trebuie dacă iau excursii ieftine. Până la urmă, poate era mai bine să fi nimerit printre snobi, care, măcar așa, ca să se poată lăuda la întoarcere pe unde-au fost și ce-au văzut, n-ar fi refuzat obiectivele turistice importante. Dacă nu se înscriu suficienți la obiective, există riscul să stăm toată perioada pe plajă, de parcă plajă n-am fi avut și la noi, eventual în fundul curții. Până la urmă, cred că va trebui să mă mulțumesc să studiez fauna din jur, asta e, nu se știe niciodată la ce-mi folosește.

La urcare, șoferul îmi face cu ochiul complice, mie îmi vine să-i arăt un deget important, dar te pomenești că interpretează, așa, mai bine-i arăt dantura fragilă și cam lovită de paradontoză, dezvelind-o în semn de rânjet, până la măselele de minte (lipsă, cum altfel?) Na, să te saturi! Dar e frumos, tare frumos în excursie! Și tare, tare aștept să mă întorc acasă! Acolo, în satul meu, unde, cel puțin, poștașul mă salută cu ”Sărut mâna, doamna învățătoare! Ce mai faceți? V-am adus vești de la Capitală.” Și care știe de glumă și râde când îi răspund: ”Ce să fac, nea’ Pantel, îl aștept pe Făt Frumos.” Apoi mă încurajează: ”Vine-acu’, stuchi-l-ar ielele, da-ntârzie, că s-a dus cu calul lui alb la potcovit.” După care ne bem cafeaua în liniște, gândind fiecare la ale lui, apoi pleacă grăbit, nu înainte de-a-mi mai spune una de consolare: ”Bunica mea – Dumnezeu s-o odihnească! – zicea că viața nu-i decât o sală de așteptare-ntr-o gară. La unii vine trenul, la alții nu, dar, în cele din urmă, tot acolo ajungem. Așa-i că-i nostim? Sărut mâna!”

Slobozia, 18 februarie 2016 

Din volumul de proză scurtă, în lucru, ”Florăria din Centrul vechi”

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.