După strălucita montare craioveană a piesei Caligula de Camus care, în 2012, le-a adus în cadrul Galei UNITER Premiul de regie, respectiv Premiul de interpretare în rol principal, regizorul László Bocsárdi și actorul Sorin Leoveanu revin în tandem-locomotivă pe scena Teatrului Național din Craiova pentru spectacolul cu Richard al III-lea. Piesa care încheie prima dintre cele două tetralogii scrise de William Shakespeare este, în toată lumea, cea mai jucată dintre piesele de inspirație istorică și nu face excepție nici în teatrul românesc. În lectura pe care o propun aici Lászlo Bocsárdi și echipa sa artistică, împreună cu colectivul teatrului craiovean, tragedia iscată în lupta pentru tron în care sunt prinși partizanii Casei York și ai Casei Lancaster este epurată de învelișul bogat de scene și tirade (mai greu de deslușit, de altfel, fără îndrumare, pentru trăitorul de azi mai cu seamă non-anglofon). Esența celor petrecute între 1471 și 1485, la finele Războiului Celor Două Roze, adică ceea ce se întâmplă în Richard al III-lea, este însă sublimată într-un discurs de o tulburătoare concentrare. Regizorul decupează masiv în corpul dramei în cinci acte, elimină personaje, iar cele care vor fi păstrate sunt și ele separate cumva de configurația istorică din original. Demersul său este centrat astfel pe o foarte apăsată raportare la condiția moralității omului – temă de meditație, de reflecție omniprezentă în teatrul lui Bocsárdi – și dobândește o cale puternică de impact pentru spectatorul de azi. Contribuie la aceasta un construct scenic polivalent, vibrant de energie, cu multiple deschideri și înțelesuri. În mentalul colectiv, Richard al III-lea este efigia sceleratului care își elimină fără scrupule, fără milă ori remușcare, de la mic la mare, potrivnicii (reali, potențiali sau doar închipuiți de el) spre atingerea scopului său: a dobândi coroana Angliei. Pe frații Clarence și Edward, pe fiii celui din urmă și rudele soției acestuia, Elizabeth, pe propria sa soție Ann, pe nobilii sau pe cei care nu sunt nobili folosiți pentru a-și netezi drumul către tron… Exegeza modernă a remarcat mereu că, dincolo de sarabanda crimelor și a înscenărilor de factură teroristă, există în personajul shakespearian o dimensiune profundă care se cere cercetată. „Drama nu se mărginește să urce pe scenă doar evenimente de cronică. Ea se întregește cu înțelesuri tragice, cu fapte de conștiință în centrul cărora se află personajul principal”, remarca profesorul Ion Zamfirescu în Istoria universală a teatrului (București, Editura Aius, 2003, vol III, p. 94).
Ei bine, interiorul tenebros al lui Richard, drumul mereu ascendent al poftei lui de mărire și de stăpânire, de dominare și de control total asupra celorlalți, consecințele acestor trăiri profunde devin centrul de forță și de interes al spectacolului craiovean. Marcat și printr-un soi de motto devenit, de fapt, laitmotiv proiectat pe un ecran imens în fundal, „jucat” parcă prin lentile care când măresc, când îngustează sau rotesc amețitor imaginea, anume acea frază în original din monologul lui Richard de la începutul piesei, când își spune că, neiubit și de neiubit de nimeni, cu sentimentul inutilității exacerbat și de domolirea războiului, și-a pus în gând să devină un ticălos: „I am determined to prove a vilain and hate the idle pleasurs of these days”. Discursul scenic este ritmat, tensionat, copleșitor în orchestrația polifonică de metafore ce se împletesc la diferite niveluri. Bunăoară, același fundal (videodesign: Rancz András) va traduce la răstimpuri, prin unduitoare imagini de nebuloase mișcătoare, stările tulburi și turbulente amplificate în personaj, potențate în percepția noastră printr-un puternic halou de sunete profunde, grave (muzica: Magor Bocsárdi) și o simfonie de tonuri ale unui ecleraj dătător de un plus de emoție prin subtilitățile unei fluidități semnificative (light design – Bányai Támas). Forța și talentul actorului Sorin Leoveanu este în acest concept spectacular axul de mare rezistență pe care în mod indubitabil regizorul a mizat. Și pariul său ni se pare un nou câștig pentru scena craioveană. Actorul întrupează cu credință, cu dăruire, acest spectacol al minții ce născocește, naște fapte abominabile.
Cu rafinate nuanțe vocale și expresii mimice tulburătoare, cu energia, prezența lui mereu active, cu privirea vie, de o expresivitate fascinantă, Sorin Leoveanu oferă un tablou permanent mișcător, surprinzător al clocotului din retortele adâncimii acestui personaj ascuns și viclean, capabil să afișeze cu zâmbetul pe buze compasiune sau compătimire, grijă sau interes pentru altul când în el zvâcnește ura neîmpăcată, care reușește să fie seducător și când face cele mai extravagante și neobrăzate gesturi, ori respingătoare propuneri. Infirmitatea cu care își „înzestrează” Shakespeare personajul și pe care tradiția teatrală o perpetuează devine acum de-a dreptul un handicap, Richard este dependent de scaunul cu rotile. Acesta devine însă un „personaj” prin varietatea, agresivitatea, velocitatea mișcării pe care o „prinde” de-a lungul și de-a latul scenei contribuind la nuanțarea relației ocupantului cu restul personajelor, pe care, paradoxal, simți că astfel le controlează și le stăpânește mai ușor. De aici clocește uneltirile sale făcând corp comun cu scaunul devenit mașinărie infernală, unealtă care îi înlesnește să terorizeze, să elimine și să distrugă. Este calul-simbolic care se va îndepărta singur de Richard, când, în final, cade pradă fantomelor din mintea sa încețoșată. Richard este o puternică „pată neagră” în straiele lui rău prevestitoare, cernite, cu chipul înfricoșător sub umbrele tenebroase care îi învăluie chipul mereu mai amenințătoare, sub coroana… cu coarne diavolești. Față în față cu lumea. Dând piept cu ea. Aceasta este închipuită (afinitățile regizorului cu experimentatul scenograf József Bartha dau din nou roade plăcute) ca un cuprinzător „laborator” pentru experimentele lui Richard pe sufletul și trupurile vii. Este un mediu dominat de un alb apăsător, unde și catafalcele au transparențe de o stranietate care apasă și unde personajele se ivesc din toate părțile și dispar mecanic, pioni mutați vigilent și tactic pe o tabla de șah, unde Richard joacă și cu albele și cu negrele. Sau mai precis, după reguli de el impuse.
Personajele au ținute stranii, unificatoare prin dominația, și aici, a albului pe hainele ale căror combinații trimit la unele extravaganțe ale modei de astăzi, dar unde culorile șocant pastelate ale sacourilor sau „fustanelelor”… neterminate îi recomandă ca ființe prea palide în raport cu vulcanicul Richard (costume: Kiss Zsuzanna). Starea lor de pigmei într-un univers unde semnul vestimentar distinctiv susține gândul unui stigmat, al unei tare pentru care ispășesc mai devreme ori mai târziu, este accentuată printr-o „coregrafie” limitativă dar sugestivă pentru relațiile dintre ei și raportul fiecăruia sau al grupurilor cu Richard (mișcare scenică: Bézsan Noémi), cum este putenica scenă în care Regele Edward bolnav, pe moarte își adună rudele recomandând împăcarea între ei și a tuturor cu Richard. În mod voit simplificate, reduse astfel la dimensiune univocă, ei afișează o înțepeneală sinonimă cu paralizarea în fața acestui păianjen care țese o plasă indestructibilă în jurul lor, în fața acestei „hiperbole umane negative”, cum îl numea prof. Zoe Dumitrescu Bușulegna pe Richard. Le dau viață cu o pilduitoare dăruire și asumare a acestui puzzle uman pe care sunt chemați să îl întrupeze, printr-un joc redus ca gesturi și mimică, dar semnificativ în gramatica întregului demers scenic, actori cu bogată carte de vizită, precum Angel Rababoc (Rivers), Adrian Andone (Hastings), Marian Politic (Clarence și Primarul Londrei), Dragoș Măceșanu (Catesby), Nicolae Vicol (Tyrel), Ștefan Cepoi (Ratcliff), Cosmin Rădescu (Stanley), până la tinerii Theodora Bălan (Lady Ann), Petri Ștefănescu (Grey) ș.a. În acest joc de putere în care sunt sortiți eliminării, ei se profilează nu doar ca victime ale lui Richard, ci, mai ales, ale propriilor lor slăbiciuni, lașități, poltronerii, ambiții, uneltiri… În această variantă scenică pentru care László Bocsárdi este însoțit în calitate de traducător și dramaturg de Crista Bilciu beneficiază de partituri mai generoase Iulia Colan – cu rafinată gradație transpunând sfâșierea sufletească a Reginei Elizabeth, care și-a văzut uciși soț, fii, frate și este chemată să o dea pe fiica sa de soție lui Richard, Mirela Cioabă în rolul îndureratei mame a lui Richard (Ducesa de York) sau Vlad Udrescu, întrupând nuanțat și pregnant servilismul păgubos al lui Buckingham. Trec cu bine rampa figurile copiilor Regelui Edward, trimiși spre întemnițare și ucidere în Turnul Londrei, întrupați de Iulia Lazăr (Prince) și de Raluca Păun (York), și este bine integrat colectivului Dan Rădulescu, actorul Teatrului Național din Târgu Mureș, într-o dublă distribuire, Regele Edward și Regina Margaret, cea care își profereză blestemul premonitoriu. Completează echipa o suită de studenți în postura acelor spectre antrenate într-un dans hipnotic din prolog sau din momentele tensionate ale delirului lui Richard. Finalul aduce, deodată cu o culme tensională, un mesaj foarte puternic. Pradă coșmarului, când în vis i se arată toate victimele sale, amestecat cu groaza eșecului deplin de bătălia iscată de nobili complotiști, Richard va fi prins sub un uriaș parlelipiped transparent care coboară peste el, izolându-l, și ai cărui pereți vor fi acoperiți cu var de către personaje mute, costumate aidoma lucrătorilor pe șantierele zilelor noastre. Ei au întâmpinat, de altfel, publicul la intrarea în sală, iar acum vor mătura scena și de celelalte „resturi” ale Răului.