A venit şi cartea. Mi-am golit contul ca s-o achit (mai exact să-mi achit exemplarele proprii pe care în scurtă vreme le voi ”mărita”), mi-am rupt mijlocul cărând de ea până sus, împreună cu băiatul de la firma de curierat (bineînţeles că i-am dat şi ciubuc; muncise, nu ca alţii care stau cu mâna întinsă. Când spun ”alţii” mă refer inclusiv la mine, care am mers cu săru-mâna pe unde-am crezut că voi avea succes să mai capăt o parte din bani.) Am desfăcut coletele şi m-am repezit ca drogatul să văd cum arată. Slavă Domnului, e frumoasă! (vorbim de aspectul exterior, desigur). Chiar foarte frumoasă. Am înşirat apoi exemplarele pe unde-am găsit loc prin casă. M-am umplut de imaginea ei. În curând, o voi citi şi aşa cum apare, tipărită, să văd dacă îmi mai place. Aşa, şi? Toate astea pentru ce? Se va mai bucura cineva aşa cum mă bucur eu acum, pentru câteva momente? Inevitabil, revine întrebarea: pentru ce scriu? Pentru ce mă bucur când public o carte, de ce o ofer, de ce o lansez, de ce…
Un lucru ştiu sigur: m-am bucurat foarte mult scriind-o. Am scris-o într-un timp destul de lung. Deşi nu e un roman ”lăbărţat”, cum se exprimă domnul Rachieru, mi-a luat aproape doi ani (decembrie 2011–septembrie 2013), apoi aproape încă unul până la publicare. Când aveam inspiraţie să mai scriu un capitol, mă bucuram precum un copil de Moş Crăciun. Acum de ce a dispărut bucuria? Desigur, e un sentiment al împlinirii, de lucru dus la bun sfârşit. Dar tot îmi pare o inutilitate. Cui şi la ce va folosi? S-au scris atâtea cărţi memorabile, încât, cu sau fără această carte, omenirea nu va fi nici mai bogată, nici mai săracă (mai săracă poate să fiu doar eu!).
Aşadar, pentru ce scriem? Din acelaşi motiv pentru care unii se droghează, alţii fumează, alţii beau, alţii fac dragoste? Putem include scrisul la categoria ”viciu” sau ”dependenţe”? Scriem ca să atragem atenţia, să fim cool, să-i tocăm pe alţii cu ideile noastre? Sau poate scrisul e un leac de alungat singurătatea? Printre muze şi personaje, autorul nu se mai simte singur.
Mi-ar plăcea să cred că scrisul meu e mai mult decât atât. Mi-ar plăcea să cred că, în felul acesta, interacţionez cu alţi semeni, la un nivel vibraţional înalt. Că ceea ce eu scriu rezonează cu simţirea cititorilor. Mi-ar plăcea…
Mă opresc aici cu lamentările. Tocmai îmi umblă un text prin cap. ”Mă duc” să scriu. Să nu mă întrebaţi de ce!
Slobozia, 20 iunie 2014
Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian
