Motto: ”Viaţa a devenit mai bună; viaţa a devenit mai veselă.” – I. V. Stalin
M-am născut în Republică, într-una artificial creată dar am citit suficient despre Casa Regală a României şi politicienii care au susţinut-o. Nu sunt o monarhistă dar pot afirma cu certitudine că admir dârzenia cu care Regele Carol I şi-a impus educaţia prusacă în acest spaţiu balcanic, plin de contradicţii. Familiei regale a României îi datorăm independenţa, unitatea, progresul, ambiţia de a construi durabil.
Toate domniile ţării din perioada 1866 – 1944 au cunoscut scandaluri de corupţie şi trafic de influenţă. Ce-au cunoscut prea puţin cetăţenii trăitori în monarhie a fost incompetenţa la niveluri de vârf. Oameni ca I. G. Duca, Barbu Catargiu, Mihail Kogălniceanu, Spiru Haret, Nicolae Iorga, Ionel Brătianu. Ionel I. C. Brătianu. Petre Carp, Take Ionescu au trecut peste animozităţile personale şi-au construit o societate mai bună. Mulţi boieri, fiii şi nepoţii lor şi-au donat averile pentru a construi spitale, şcoli, biserici, drumuri, aşezăminte pentru săraci. Tot ei le-au oferit burse copiilor nevoiaşi; au alcătuit reţele de recompense pentru cei care învăţau; au creat şi adoptat legi şi sisteme inovatoare care-au ajutat la evoluţia ţării.
Voi întrerupe cronologia evenimentelor educaţionale de până acum şi vă propun să citiţi în acest episod despre momentele care au premers abdicarea Regelui Mihai I şi instaurarea Republicii la 30 decembrie 1947.
Reformele şcolare au venit din răsărit la pachet cu cele sociale, economice şi politice. Au fost importate şi au început să fie impuse, timid, prin propagandă, chiar din septembrie 1944. După 1946, o dată cu falsificarea alegerilor parlamentare, ”reformele” au devenit agresive şi distrugătoare. Cel mai credibil martor al dezastrului care va urma este însuşi oficiosul Partidului Comunist Român, ziarul ”Scânteia”, apărut în perioada 1944 – 1989.
Proasta gestionare a ţării s-a văzut în 1947 când cursurile şcolilor au început la 1 octombrie, iar cele ale universităţilor la 9 octombrie. Pretextul ulterior a fost că la acea dată începeau să funcţioneze şi în Uniunea Sovietică. De altfel, mulţi ani de-aici înainte, şcoala va debuta la această dată.
La 1 octombrie 1947, propagandiştii vorbesc despre unitatea politică, organizatorică, ideologică a mişcării muncitoreşti. Pe 3 octombrie 1947 se deschide la Sala Dalles din Bucureşti, expoziţia cărţii sovietice. Articolul de promovare a evenimentului subliniază că au fost editate ”11 miliarde de volume în 119 limbi editate de URSS de la Marea Revoluţie din Octombrie până astăzi”. La data promovării marii expoziţii, gazetarii acestui oficios conduşi de avocatul, jurnalistul şi liderul politic Lucreţiu Pătrăşcanu nu sunt decişi în privinţa formulelor de adresare. Folosesc în articole ambele apelative: “domn/doamnă”, ”tovarăş/tovarăşă” sau numesc profesia: ”profesorul, avocatul, medicul”. Până la reforma educaţiei din primăvara lui 1948, persoanele care vor fi menţionate ori citate de ziar vor fi numite cu ”tovarăş, tovarăşă” dacă sunt cadre de nădejde ale partidului (indiferent de studiile absolvite) şi ”domn/doamnă” dacă fac parte din ceea ce tot propaganda presei va denumi ”burghezia reacţionară”.
Printre cele mai importante evenimente şi mişcari din octombrie 1947 – ianuarie 1948, care au arătat strategia de distrugere a elitelor şcolare, amintesc: cenzura, cumpărarea liderilor studenţeşti şi a unor lideri de opinie, marginalizarea profesorilor şi studenţilor care reprezentau un potenţial pericol pentru politica de stat, tăierea fondurilor sub diverse pretexte, o agresivă propagandă pentru înfiintarea unor şcoli muncitoreşti – profesionale, liceale şi universitare –, comparaţia falsă şi deşănţată cu sistemul rusesc de educaţie.
Astfel, au fost introduse taxe progresive la universităţile din ţară (prima dată s-a făcut la Universitatea din Cluj-Napoca, în 1946). S-au acordat avantaje la examenele de admitere pentru copiii de muncitori şi ţărani. Nu era un lucru rău însă discriminarea pe criterii sociale a fost maximă, deoarece copiii din alte pături sociale nu au mai avut acces la unviersitate decât în cuantum de 30% din locurile puse la dispozitie de statul român fără posibilitatea primirii de burse din partea acestuia.
La 9 octombrie, o dată cu deschiderea anului universitar la Iaşi, Monitorul Oficial a anunţat că s-au desfiinţat nenumărate catedre de la toate universităţile din ţară. Aşa. Pur şi simplu. De exemplu, la Facultatea de Litere şi filosofie a Universităţii din Bucureşti s-au desfiinţat catedrele de sociologie şi etică, pedagogie şi istoria pedagogiei, filologie romanică, elenistică, bizantinologie. La Facultatea de teologie din Bucureşti s-au închis catedrele de apologetică, teologie morală, istoria Bisericii Româneşti. La Facultatea de drept dispărea catedra de drept comparat cu aplicaţii la dreptul privat, iar la Cluj, catedra de drept roman.
România începea să nu mai aibă trecut, doar un ”viitor luminos” care va fi desăvârşit după 1990, în mod paradoxal, de urmaşii celor care-au gândit o lumea ”egală şi egaltaristă”.
Să revin:
Pe 18 octombrie 1947, în Capitală are loc conferinţa ”Tineretul sovietic, tineretul cel mai fericit din lume – în toate centrele ţării vorbesc diverşi tovarăşi”.
Ion Șerban scrie un articol despre necesitatea şcolilor profesionale. El propune crearea unei şcoli de iarnă (!) pentru formarea şi perfecţionarea muncitorilor.
Sunt numiţi noi conducători în instituţiile educaţionale: Al. Rosetti la Universitatea din Bucureşti şi I. C. Parhon la A.R.L.U.S, Ștefan Nicolau, preşedinte al Institutului Sovietic.
Sindicatele din fabricile private precum Malaxa, Arte Grafice organizează cursuri pe banii statului.
Profesorul Ștefan Voitec, aflat în funcţia de ministru din 1945, va mai sta pentru o scurtă perioadă în scaunul ministerial fiind succedat de Ghiţă Vasilichi. Acest Vasilichi, numit subsecretar de stat din octombrie 1947, o adevărată catastrofă intelectuală şi profesională, muncitor şi activist de partid, ulterior ministru al educaţiei, este responsabil pentru nenorocirile care vor urma în învăţământul naţional: de la măsurile lipsite de coerenţă, încurajarea delaţiunii, suprimarea profesorilor incomozi, unificarea sindicală până la arestările nejustificate şi finanţările preferenţiale acordate pe criterii de gaşcă politică.
La 6 noiembrie 1947, la Adunarea Festivă a elevilor din Capitală, organizată în cadrul prieteniei Româno-Sovietice, prilejuită de aniversarea a trei decenii de la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, academicianul rus I. A. Kairov descrie şcoala şi cultura sovietică:
”Urmând exemplul lui Stalin care a declarat că tineretul este viitorul nostru, noi educăm pe tinerii noştri pentru ca ei să devină buni cetăteni ai Patriei Sovietice, noi căutăm să-i învăţăm cât mai multe cunoştinte generale dar, mai ales, legea legilor, învăţătura marxist-leninistă, pentru ca în fiecare clipă să poată discerne esenţialul şi fundamentalul, pentru ca având aceste elemente, ei să poată merge pe un drum just şi sănătos”.
La trei zile de la acest înflăcărat discurs la adresa tătucului popoarelor, studenţii români inaugurau, ceea ce avea să fie până în decembrie 1989, ”practica agricolă studențească”: ”600 de studenţi ieşeni au strâns porumbul pe pământurile văduvelor şi invalizilor”.
Nici nu se uscase bine cerneala pe actul de abdicare de la 30 decembrie 1947 şi, iată că, la 4 ianuarie 1948 se deschidea prima şcoală de cadre a Partidului Unic Muncitoresc.
M-am născut în Republică, una artificial creată. Nu cred că la acea dată poporul român şi-a dorit-o la fel cum nu cred că azi mai este posibilă restauraţia monarhiei. S-au schimbat oamenii şi vremurile: e greu să se mai nască un providenţial Carol I.
Vezi arhiva rubricii 100 de ani de școală națională de Mirela Nicolae
