Text premiat la concursul de eseuri realizat de Asociația Culturală Leviathan, ”Descoperă scriitorul din tine!”, ediția a șaptea (5 – 15 decembrie 2019). Tema acestei ediții a fost: ”Crăciunul la români”.
„O, brad frumos, o brad frumos,/ Cu cetina ta verde,/ Tu ești copacul credincios,/ Ce frunza nu și-o pierde,/O, brad frumos, o brad frumos”… cântam încă de mic copil, emoționată, bucuroasă, lângă bradul împodobit, alături de părinți. Cântau și ei. Mama avea o voce subțire și tremurătoare, tata, baritonal, cu o voce puternică, dominantă, acoperea cu glasul său încercările noastre vocale. Dar cântam cu toții lângă bradul împodobit în nopțile Ajunului de Crăciun. Era o sfântă tradiție, pe care o respectam în fiecare an cu aceeași emoție și bucurie. Dar nici până acum, și au trecut foarte mulți ani peste mine, nu-mi amintesc când și cum reușeau tata și mama să împodobească bradul? Și nici nu prea aveau cu ce. Lipseau globurile strălucitoare, îngerașii, moș crăciunii decupați din hârtie colorată. Aveam doar câteva nuci învelite în staniolul păstrat de la alte dăți, saloanele, mai mult cu staniol alb și mai puțin cu staniol verde, roșu sau galben. Cel albastru era foarte rar. Aveam lumânări albe puse în niște clame metalice, puțin strălucitoare, artificii și câteva ghirlande făcute din vată înșirată pe ață. Și cam atât. Noi, copiii, ne culcam în paturile cu așternuturile curate și frumos mirositoare, pregătite din timp de mama, și adormeam cu gândul numai la Moș Crăciun, la brad, căci nu știam dacă vom primi unul sau nu. Îl vedeam gata împodobit în diminețile Crăciunului, că doar îl aducea Moș Crăciun, dacă eram copii cuminți. Și eram. Iar dimineața, undeva, la fereastră, în colțul camerei, când ne trezeam și deschideam ochii nerăbdători să vedem surpriza, ne învăluia mai întâi mirosul proaspăt de brad. Era împodobit în noaptea de ajun de mama și de tata, în tăcere, ca să ne facă o bucurie. Mulți ani la rând am trăit aceste bune dimineți binecuvântate, bucurii care s-au întipărit în ochii și în inima copilului de odinioară și au rămas la fel de vii până acum. Cu trecerea anilor, am împodobit mulți brazi alături de ei… și-apoi, după trecerea anilor, numai noi… fără ei.
Bradul rămâne în filele amintirilor mele un simbol al iubirii, un simbol al frumosului, un simbol al familiei. Bradul m-a însoțit pe toate drumurile vieții, de-a lungul și de-a latul întâmplărilor dintre ani, căci, culmea, în zodiacul pomilor sunt Brad. Este o duioasă simbioză între noi doi, o conviețuire care va dura mereu.
Și dacă mă gândesc la copilărie, la sfintele sărbători și la cântecul înălțat și dedicat lui, bradului, nu pot să las uitării ulițele satului meu natal, Valea Plopului, unde, alături de alți copii din sat mergeam la colindat. Uneori era frig, era iarnă și noi ne luptam cu nămeții ca să străbatem drumurile de la o casă la alta. Aveam plugușor, aveam bice, clopoței, aveam o traistă atârnată de gât, în care adunam darurile primite de la săteni pentru bunele noastre urări și colinde. Nuci, mere, cozonac… uneori bomboane, dar niciodată bani sau ciocolată. Ne bucuram când ajungeam acasă, înghețați și cu ghetele, mănușile, fularele ude și reci, dar cu traista plină de merinde. Acolo, în sat, oamenii nu prea aveau brad împodobit în casă, nici noi nu aveam… Doar cuptoarele erau mereu aprinse pentru sarmale și cozonaci, pentru tăierea porcului și pregătirea cârnaților. Se bea și se mânca bine de Crăciun, la masa familiei, în lumina lămpilor cu petrol și a focului din sobe, unde trosneau lemnele ude și ele… Ne îmbrăcau frumos și mergeam la biserică. Toată familia, de la mic la mare. Era o atmosferă pe care o petreceam în vacanțele mele de iarnă, acolo, la tară. În satul meu natal, ascuns între dealuri, păduri și ape curgătoare.
Așa am trăit și am întimpinat Crăciunul mulți ani, în România. Un Crăciun fericit.
Făcusem curat și chiar am reușit să aducem, de undeva de la țară, și câteva damigene cu vin bun, nu căpșunică. Un vin cu buchet și arome bune, nu prea dulce, așa, ca pentru noi. O damigeană de vin alb și una de vin roșu erau așezate pe balcon, la rece, în așteptarea sfintelor sărbători. Sarmalele le pregătise mama, la fel și cozonacul… Niciodată nu am reușit să fac un cozonac așa cum îl făcea ea. Încă de copil, îmi amintesc de pregătirile din bucătărie. Mama se lupta cu un aluat pe care-l tot frământa, îl bătea cu pumnii până făcea bășici și-apoi îl acoperea cu un prosop curat și-l lăsa să dospească în liniște, câtva timp, iar noi, copiii, eram alungați din bucătărie, ca să nu-i deochem cozanacul. Și nu-l deocheam. Eram numai nerăbdători să ne înfruptăm din el. Așa cum îl făcea mama, eu nu l-am făcut niciodată. Mirosul dulceag, aromat, mi-a însoțit copilăria și adolescența și până mai târziu, atâta vreme cât a fost ea alături de noi. Toate aceste amintiri adunate în jurul bradului, în jurul mesei, dar, mai ales, momentele sărbătorilor de Crăciun în familie alături de părinți, în România, mă copleșesc acum, mă dor, mă înduioșează și mă întristează. Este un sentiment al dorului de Crăciunul de-acasă care mă învăluie de fiecare dată când se apropie sfintele sărbători de iarnă.
Căci totul a luat o altă întorsătură, în ziua de 23 decembrie 1980. După cum am spus, vinul aștepta pe balcon să fie băut, iar noi așteptam părinții, familia, la masă. Era o iarnă rece. Rece afară, rece în casă. Era o vreme cenușie. Întunecat pe străzi, dar și în casă. Nicio luminiță care să amintească că se apropie vreo sărbătoare. Nici vorbă de brad, de globuri, de îngerași care să aducă iubire și ocrotire, de baloane sau artificii. Încercam să ne întâlnim ca să ne mai încălzim sufletele. Și-atunci, în acea zi, totul a luat o cu totul altă întorsătură. Oare bradul să-mi fi fost însoțitorul la greu al acelor momente? Aveam biletul de avion spre o altă lume. Mă duceam în lumea „bradului frumos”… într-acolo zburam deasupra norilor, departe de oamenii care se pregăteau să cânte „O, brad frumos”, către lumea unde, de fapt, izvorâse, acum sute de ani, cântecul de slavă al bradului, o lume necunoscută, încă, mie… Prin anii 1550, un cântec popular își făcea loc printre oameni, la petreceri, apoi mai târziu a fost un cântec al tristeții, al iubirilor neîmplinite, ca mai apoi, prin anii 1900 un compozitor îndrăzneț să aducă în jurul oamenilor o altă melodie… lăsând tristețea la o parte și iubirile neîmplinite, slăvind iubirea față de mereu verdele copacului slăvit… ”O Tannen Baum”, melodia cea mai cântată și iubită în toată lumea.
Aeroportul din Frankfurt m-a întâmpinat într-o lumină feerică, cu un brad imens în mijlocul halei, cu globuri imense de toate culorile, cu îngerași imenși care-și îndreptau privirea lor ocrotitoare către mine, sau așa îmi închipuiam eu, și cu difuzoare în toate colțurile, de unde se puteau auzi vocile copiilor care cântau ”O Tannen Baum”. Mă simțeam ca Alice în Țara Minunilor… părăsisem un București gri și trist, fără lumini, fără îngerași, fără nicio urmă de sărbătoare, de bucurie și, după două ore și jumătate, aterizasem într-o altă lume, total nouă pentru mine, în care îmi trăiesc a doua jumătate a vieții. Sărbătorile Crăciunului au înjumătățit firul vieții. I-a schimbat statutul. I-au modificat sensul și conținutul. Crăciunul înseamnă o altă viață. Mă simt de fiecare dată, în fiecare an, marcată de această schimbare.
Mă aflam în pragul unui Crăciun nou, al unui alt fel de Crăciun, cu brazi imenși împodobiți pe străzi, în biserci, în casele oamenilor. Mă aflam între oameni noi, străzi și case noi, toate strălucitor luminate… În acel moment nicio amintire nu mai rămăsese neatinsă de emoția strălucirii din aeroport, primul meu contact cu acea lume nouă.
Mulți ani am încercat să ne întâlnim între noi, românii, și să petrecem sărbătorile ca în România. Mesele erau pline, paharele la fel, darurile umpleau crengile bradului… Într-un an, chiar am fost, pentru oaspeții noștri, dar, mai ales, pentru nepotul meu, Moș Crăciun cu sacul cu daruri, cu hainele adecvate, cu barba albă, cu toiag… Am încercat să trăim clipe binecunoscute nouă, dar, totuși, ceva lipsea. Cu siguranță, mirosul din bucătăria mamei, prezența ei, a familiei, pe care, de-a lungul anilor, după acel 23 decembrie 1980, am revăzut-o, am reîntâlnit-o… dar era altfel. Ceva se schimbase în mine, în sufletul meu. Cu atât mai mult că, după câțiva ani, când am revenit în București ca să serbăm împreună sfintele sărbători, am avut surpriza să cunosc o altă latură a puterii sfintelor datini… a bisericii… Am pășit într-o casă unde credincioșii părinți, îmbătrâniți între timp, au fost convertiți către o altă religie… a unei credințe ortodoxe de stil vechi… Părinții mei slabi, bătrâni, speriați, se aflau în severe zile de post, constrânși de un membru de familie… căci la ei sărbătorile veneau peste 14 zile. Un Crăciun pe care nu-l puteam accepta, sărbători… eu venind numai pentru o săptămână. Dureros, trist, te simți neputincios să intervii, să schimbi ceva. Eram un neavenit, un om care nu respectă o tradiție, o altă traditie care aduce alt spirit în casă, străin față de cel care domina acum, acolo. Trist, cumplit de trist, să vii acasă la părinți și să te simți străin. Niciun îngeraș ocrotitor nu mă putea ajuta. Pe străzi, între blocuri, se auzeau colindătorii, pocneau bicele, în mașini se cânta și se ura într-o veselie.Toți așteptau sorcoveala sau pe bietul Vasilică, purtător de noroc, dar la noi în casă era trist. Se postea foarte sever. Slavă Domnului, totul nu a durat decât câțiva ani… după care s-a revenit la normal. S-a dat uitării întreg haosul sufletesc care ne-a răscolit un timp, pe nedrept. Așa că noroc cu prietenii, cu casele lor prietenoase, unde m-am bucurat de ospitalitatea lor din plin, unde am petrecut cu adevărat un Crăciun ca în România.
Anii au trecut, jumătatea a doua a vieții mele s-a desfășurat între acolo și aici, încercând să aduc aici tradițiile, obiceiurile și să le păstrez ca pe un bun de neprețuit. Și așa, cu gândul, cu credința și cu rugăciunile însoțitoare am îndrăznit să alcătuiesc din fire subțiri de liță, din metal colorat, îngerașii mei ocrotitori. Aveam nevoie de ei… I-am făcut, la început cu sfială și cu trudă, cu gândul și sufletul încărcate de multele încercări bune și rele, peste care am trecut chemându-i mereu în ajutor. Și au venit. Dar mâinile, nefiind obișnuite cu finețea lucrăturii, cu înșurubarea aripilor și a trupului aceluia căruia îmi doream să le dau viață, să-i întrupez, să arate ca un înger, mă dureau. La început, am făcut doar câțiva, numai pentru cei dragi mie și îi dăruiam de sărbători, apoi din ce în ce mai mulți și mai mai mulți și mai feluriți. Îi făceam nu numai din firele strălucitoare metalice, ci și din hârtie aleasă cu grijă, colorată, argintie, plisată, din fire de aur sau argint. Eram mereu în căutare de noi motive, de noi materiale. Și, Slavă Domnului!, se găsesc din plin și foarte variate. Imaginație trebuie să ai și iubire pentru ceea ce faci! Vorbeam cu ei și îi rugam să ajute, să ocrotească și să iubească, așa cum iubeam eu alcătuirea lor. Ani la rând am dăruit mulți îngerași, pe unii i-am trimis chiar și în România, la prietenii care mi-au fost alături în momentele acelea grele. Mi-au fost comandați, în prag de Crăciun, sute de îngerași ocrotitori pentru membrii Asociației noastre de salvare și ajutorare a cățeilor din România… îngerași pe care i-am făcut cu și mai multă iubire și-i rugam să ocrotească cu și mai multă grijă oamenii salvatori, dar și bietele animale. Și ei au înțeles și au ocrotit și au ajutat, după puterile lor, căci mulți patrupezi au ajuns aici, în familii iubitoare de căței… Nu numai de Crăciun făceam îngerașii mei ocrotitori, ci în tot timpul anului. Abia așteptam să mă apuc și să le dau viață. Mă simțeam ca Gepetto – dulgherul care, din lemnul lui, a făcut o păpușă minune… Aveam încredere în îngerii mei păzitori… îmi dădeau putere în timpul creării lor… ne înțelegeam perfect, ne sfătuiam.. deși nu erau toți la fel. Erau diferiți, cu toate că îi făceam din același material, mai mici, mai mari, cu aripile mai subțiri sau mai scurte. Totul depindea de starea mea, uneori chiar și de persoana căreia doream să-l dăruiesc. M-am socotit un făuritor de îngeri ocrotitori, așa cum pantofii sunt făcuți de un pantofar, pâinea de un brutar, hainele de un croitor, ceasul de un ceasornicar, bijuteriile de un bijutier, îngerii trebuie să fie făcuți de un îngerar. Îngerarul sălășluit în mine a uitat de durerile mâinilor, a lipit aripi și a alcătuit îngeri din hârtie colorată, strălucitoare, pentru toți brazii copilăriei mele, unde nu erau îngeri agățați de ramurile verzi. Îngerarul sălășluit în sufletul meu mi-a acoperit durerile și mi-a alinat gândurile și dorurile adunate. Îngerarul născut în ungherele gândurilor și în bătăile inimii m-a bucurat să văd că îngerii noștri sunt așteptați, bine primiți, iubiți… și asta te obligă la și mai multă credință în bine și în frumos. Este, de fapt, și mesajul sfintelor sărbători, respectat de oamenii credincioși de pretutindeni. Un Crăciun fericit. Frohe Weihnachten! Ultimii pe care îngerarul din mine le-a dat viață, la rugămintea unei prietene, au fost pentru câțiva elevi din București, fetițe și băieți. Îngerașii mei ocrotitori au însoțit câteva daruri oferite acelor copii frumoși, acum, în ajunul acestui Crăciun din România.
Mă aflu în pragul unui nou Crăciun din viața mea, cu toate amintirile adunate în sacul dorurilor, mă plimb cu el pe străzile orașului luminat și adun cu privirea toți brazii aflați în jur, ornamente verzi așezate în toate colțurile, adun cu gândul toți brazii copilăriei mele și ca un dar dăruit Crăciunului, i-aș duce și i-aș planta, ca o pădure verde, undeva, acolo, în România și aș cânta din tot sufletul meu de copil uitat în lume… „O, brad frumos, o brad frumos,/ Cu cetina ta verde…”.
Mönchengladbach, Germania
Detalii despre obiectivele proiectului în pagina Descoperă scriitorul din tine!
Vezi și: Arhiva rubricii Descoperă scriitorul din tine!
Pagina de facebook Descoperă scriitorul din tine
Pagina de facebook Diaspora culturală românească
La noi, dimpotrivă, noi copiii împodobeam bradul, după ce tata îl aseza frumos în suportul lui. Felicitări pentru poveste!