În fața mea, pe simezele unei lumi altruiste, un pictor își întinde pânzele. Peste tot, o simfonie în culori își descarcă notele. Apoi surâde. Știe că are culori de rezervă pentru toate anotimpurile! Din când în când, îngenunchează în altarul luminii sale. E aproape singur. Adică, al tuturor iubitorilor de frumos! Așa trebuie să fie, mi-am zis, privindu-i umbra pe ziduri. Astfel își proiectează idealurile și le dă sens!
Marea îi stă pe umeri, ca o privighetoare pregătită de cântec. O adoră. O îmbracă și o dezbracă de valuri, îi este rege și sclav deopotrivă, îi întinde brațul de care să se lege pe vecie și o descurcă, răbdător, când îi scaldă nuanțele.
Acolo, pe țărmuri, și-a găsit dragostea. Și-a mutat lumea într-un cuib de stele, să nu-i pirateze cineva crezul. L-a compus în prima zi din calendar, când un greiere dădea năvală să-i ceară găzduire. De atunci, fiecare orb se ghidează după o culoare, adesea talisman și corabie într-un golf în care vrei să te rătăcești și să devii arheolog prin labirinturile misterioase ale ființei sale.
Un cerc uriaș te închide, iar jocul începe. Ești captiv. Vei realiza asta abia după ce te va elibera de tine. Și vrei să te întorci, să înveți matematica răsăritului din zile înghețate, când e plecat să picteze pietre prețioase pentru alte târguri.
Oricum, din ce parte a inimii ai privi, autograful lui e veritabil! Am avut onoarea să trec prin sala cu murmure fine. Dirijorul culorilor avea concert la scenă deschisă. L-am auzit îndemnând un pian să-și trimită acordurile pe o filă de reverie. Apoi s-a îndreptat spre mine: înoată, dacă poți!
Orice naufragiat ar face asta. Eram în pericol de a deveni daltonist din prea multă strălucire. Mi-am amintit că, odată, luna îmi pictase umbra în mii de nunațe. Încă mai păstram senzația aceea de odihnă pe flori de nufăr. Acum, tabloul de lumină coborâse în mine, era albastru profund, tainic și credincios ca o pasăre rănită.
Aveam semințe cât pentru șapte ogoare, de ce n-aș semăna maci în căni de lut, pe care să le prind de grinzile universului meu? Intrarea era liberă, îmi trebuia doar un cod de trecere prin foc, îl puteam compune din măști sau din cristale, depinde din ce parte a zilei veneam. Puteam descânta setea și ochii care vor cuceri imperii necunoscute, cu viteji totdeauna pregătiți de război.
Am respirat aer verde din cele mai adevărate păduri, am traversat ierni polare, desculță și încrezătoare, am împletit fulgere pe țărmuri de argint și am inventat corăbii de zile ploioase. Din loc în loc, am lăsat inițiale pe nisip, să-i devin glas vântului și temnicer luminii de astăzi.
În pumnul meu, marea devine clepsidră. Și acoperă, cu valurile toate, zidurile închisorilor albastre. Pe acoperiș, o nimfă adună mângâieri pentru alte oglinzi. Lumea despre care v-am vorbit va fi, mereu, o muză departe…
