Întâlnirile Internaționale de la Cluj 2023 – cronică de festival de Mariana Ciolan

76
„Amphtryon”. Foto Nicu Cherciu Sursa Teatrul Național din Cluj-Napoca
„Amphtryon”. Foto: Nicu Cherciu. Sursa: Teatrul Național din Cluj-Napoca

Ca în fiecare început de decembrie, de mai bine de un deceniu, la Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca are loc „Noaptea Porților Deschise”. Asta înseamnă că pentru câteva ore este complet anulată bariera dintre scenă și public. Mai mult i se oferă acestuia din urmă posibilitatea de a explora fiecare „cotlon” al clădirii spre a-i descoperi încărcătură culturală, emoțională și, firește a participa la programele gândite ca un cadou inaugural pentru sărbătorile de iarnă. În 2023 evenimentul a fost prevăzut pentru 9 decembrie (vezi https://leviathan.ro/stiri-noaptea-portilor-deschise-editia-a-xi-a-la-teatrul-national-din-cluj-napoca-9-decembrie-2023/). Iată un bun prilej de a vă aduce în atenție un alt foarte reușit moment de deschidere a Naționalului clujean către locuitorii orașului, țării, lumii, care a avut loc nu cu mult timp în urmă. Și a lansa prin rândurile de mai jos o invitație de a reveni mereu și mereu sub cupola acestui teatru. Este vorba de Întâlnirile Internaționale de la Cluj. Un festival unic în peisajul teatral românesc prin faptul că se constituie ca o oglindă edificatoare pentru activitatea instituției care îl găzduiește. În această toamnă, la cea de-a XII-a ediție, reuniunea anuală (organizată în colaborare cu Ministerul Culturii și Asociația Conexio) care a avut printre invitați, ca de obicei,  numeroși oameni de teatru din țară și din străinătate, a purtat chiar genericul Oglinzi. Ideea conținută  în conceptul însuși al manifestării inițiată ca o largă platformă de reflectări cu privire la producțiile scenice înfățișate și la creatorii lor: dialoguri și analize teatrale, conferințe, mese rotunde, expoziții, lansări de carte ș.a., a fost amplificată acum și prin felul în care lectura pieselor care au stat la baza spectacolelor din program se subsuma unor tematici legate de motivul generos al oglinzii. „Dincolo de metafora etern valabilă  a teatrului ca oglindă a vieții, declinat sub varii forme de-a lungul istoriei teatrului, redarea pluridimensionalității realității contemporane rămâne problematică. Cele mai recente producții ale Teatrului Național clujean aruncă așadar priviri proaspete asupra multiplelor întrebări și fațete ale lumii de azi, jucându-se, caleidoscopic, cu texte, timpuri, spații și identități” – citim în caietul-program al festivalului sub semnătura lui Mihai Măniuțiu, directorul general al teatrului și a Ștefaniei Pop-Curșeu, director artistic.

Seria spectacolelor a fost deschisă de Oglinda neagră, o bijuterie de studio care a acumulat deja în plamares un parcurs festivalier de succes culminând cu includerea în FNT. Regizorul italian Roberto Bacci propune aici colajul a două texte de Pirandello (scriitor emblematic pentru așezarea în oglindă a adevărului și falsului, a realității și irealului), nuvelele Roaba și Suflul, iar actorul Ionuț Caras dă (încă) o foarte convingătoare probă a înzestrărilor sale intepretative remarcabile, spre a oglindi, cu rafinat umor și subtilă detașare, în nuanțate fațete, un personaj cu chipul întunecat de patimi „de nemărturisit”, violent contrastante cu civilitatea și onorabilitatea pe care i le conferă poziția sa socială, ca avocat de faimă. Apoi actorul glisează discret dar pregnant, susținut de cadrul de joc pe care el însuși l-a imaginat, către unduirile misterioase și hăurile lăuntrice ale celuilalt personaj, către negurile abisale ale acelei puteri ucigașe pe care și-o descoperă acesta și o experimentează cu voluptate. În formula de studio, am văzut și un spectacol scris și pus în scenă de actori –  îi numesc pe George Lungoci, autor, respectiv, Dragoș Pop, regizor. Un spectacol despre actorie sau mai bine zis despre unele clișee care nimicesc arta adevărată. Dincolo de zbuciumul sufletesc exprimat de  doi protagoniști din rândul celor numiți în teatru, Mașiniștii, cum sună titlul spectacolului, trimiterile acestuia vizează un spectru mai larg al omenescului, vorbind despre slăbiciuni și prejudecăți, despre asiprații și neîmpliniri, scoțând în evidență și impostura care vedem cât rău galopant provoacă societății de azi. Interpreții Ovidiu Crișan și Sorin Misirianțu, într-un ritm cam trenant uneori, dar, cu autentic haz, cu o doză de ironică duioșie bine temperată, fără emfază, le dau glas și chip celor care nu se văd și nu se aud, meniți a fi dincolo de scenă, dar care și-ar merita recunoașterea pentru că și ei fac, așa cum stă scris pe afiș, „să existe magia”. Cel de-al treilea spectacol de studio este o nouă restituire clujeană a piesei cu care Radu Stanca debuta (1943) în dramaturgie, Dona Juana (premiul revistei „Sburătorul”, 1947), centrată pe dublarea mitului celebru al lui Don Juan, pe confruntarea eroului cu o ipostază a sa feminină. El poartă girul lui Tudor Lucanu care semnează regia, adaptarea și scenografia. Directorul de scenă reușește un poem scenic concentrat care impresionează prin fascinația metaforei vizuale și polifonia simbolurilor, prin accentuarea paralelismelor din textul autorului. Ni se propune astfel un spectacol cu doi actori în a căror evoluție contrage firele narative și sarcina semantică a tuturor personajelor piesei într-un soi de esențializare a eului. Cecilia Donat-Lucanu trece cu facilitate de la Dona Juana la sevitoarea Fiorella, Matei Rotaru ne poartă cu lejeritate de la chipul celebrului Don Juan la condiția inferioară a lui Fiorello, și amândoi îi vor „absorbi” în evoluția lor scenică, deodată cu confruntările de putere, de sexualitate, și pe curtezanii Don Alvaro, Don Fernando, ca și pe Don Morte (însăși Moartea). Asta conferă o nouă vigoare dramatică și ideatică, sporită prin spațiul inedit de joc, alcătuit dintr-un paralelipiped ce devine transparent pentru privitor odată pornită reprezentația, într-un demers antrenant, deopotrivă incitant pentru actori și pentru spectatori, multiplicat și remultiplicat grație decorului format din materiale vaporoase, revărsate în falduri strălucitoare, unduitoare, măștilor de pe chipuri sau fluxului puternic al eclerajului, toate generatoare ale unui univers în care eul se vede obligat să stea față în față cu sinele său, fără scăpare, fără posibilă putință de eliberare… O altă experiență inedită înglobează spectacolul  Cântece șamanice/The Quest, inspirat de poemul persan Conferința păsărilor de Farid ud-Din Attar într-o neașteptată împletire cu fenomenul punk. Un spectacol-experiement, cum indică explicit titlul lui, amestec de tradiții peste veacuri și peste mări și țări ce ține de amalgamarea acestora prin personalitatea artistică a regizorului Cağlar Yiğitoğullan, om de teatru turc refugiat în Germania, pe care l-am regăsit de mai multe ori printre invitații festivalului clujean și pe care iată-l acum alături de trupa Naționalului, într-o experiență singulară pentru cei opt actori din distribuție care izbutesc un soi de spectacol-ritual. Melosul câtorva instrumente oriental-tradiționale, alături de altele moderne, metaforele despre armonia omului cu sine și a sinelui cu universul, despre renunțarea la inhibiții și îngrădiri care înăbușă spiritul, ca un imn închinat libertatății superioare, jocul complex al acestor actori care recită, cântă, adoptă un stil  incantatoriu, dezvoltă o nuanțată expresie corporală – toate reușesc să capete emoționant ecou pentru noi cei de azi, atât de apăsați de Răul cu mii și mii de chipuri cotidiene.

Pe scena mare, începutul festivalului ne-a pus în contact cu piesa Îmblânzirea scorpiei, adaptată după Shakespeare de Maria Manolescu, dar care devine în concepția regizoarei Leta Popescu (autoarea textului de spectacol) Scorpia neîmblânzită. Axul montării se învârtește în jurul ideii de „teatru în teatru” conținută în Prologul shakespearian, exploatată pe mai multe planuri, încât… scorpia ajunge să capete înțelesuri multiple. Dincolo de un spectactor care nu a mai fost niciodată la teatru (Adrian Cucu), bântuie tot spectacolul și îl coboară în mijlocul publicului unde o irită mai ales pe plasatoarea Geta (Patricia Brad) și unde va răsuna și glasul unei spectatoare indignate (Irina Wintze), asistăm la copioase, sistematice, programatice „ieșiri ale actorilor din personaj”, demers metateatral care nu doar dublează partiturile shakespeariene, dar le orientează spre variate conotații. În paralel cu povestea lui Petruchio (Cosmin Stănilă) și a Catarinei (Cecilia Lucanu-Donat), a lui Hortensio (Radu Dogaru) și a Biancăi (Alexandra Tarce), vegheați de pater familias Baptista (Radu Lărgeanu), cu încrengătura de probleme legate de supremația în cuplu, de rolul și poziția bărbatului și a femeii (departe de ideea unui feminism de duzină însă!), suntem incitați să reflectăm – în straturi-straturi de sugestii, ingenios susținute prin scenografia incitantă (Bogdan Spătaru), muzica inspirată (Radu Dogaru), coregrafia rafinată (Andreea Gravriliu) – la  problematici cu trimitere iradiantă la puterea, rostul sau rolul teatrului, la cei care îl fac și la cei pentru care se face. Să ne mai mire că în fruntea distribuției acestui spectacol made Leta Popescu vom afla personajele Regizoarea (Diana Buluga) și pe Autoarea rescrierii (Sânziana Tarța)? Rezultă un spectacol viu, dinamic unde mai încape și o altă surpriză la exact  patru secole de când a fost tipărită piesa. Anume, referirea la socialismul mioritic prin partitura vivace a Dianei Ioana Licu…

Regizorul Alexandru Dabija revine în mijlocul colectivului de la Naționalul clujean alături de care ne propune pe scena mare recitirea piesei Capul de rățoi, scrisă de G. Ciprian în 1938. Intriga impregnată de nonconformismul de esență urmuziană se țese în jurul celor patru foști mari farsori în anii de liceu care, ajunși la maturitate, se reîntâlnesc și își propun să reînvie suflul acela nihilist care i-a animat și i-a unit, cunoscuți după poreclele lor drept Ciriviș, inspirat de figura lui Urmuz (Ionuț Caras), Macferlan, proiecție a autorului însuși (Matei Rotaru), Bălălău (Radu Lărgeanu) și Pentagon devenit la Dabija Pentagoana (Ramona Dumitrean). Replicile lor originale sunt reduse la esență, iar în spectacol capătă o pondere remarcabilă toată acea lume pe care eroii o resping în încercarea de a o trezi din amorțeala banalității și stupidității cotidiene. Dar care în final va îmbrăca straiele lor emblematice pentru descătușarea din constrângerile sistemului anchilozat. O lume pestriță la propriu aici, unde personajele urbei primesc noi accente comice în sfera burlescului, grotescului, cu o pronunțată tușă de absurd, devin altfel vizibile (ceea ce se remarcă și prin ordinea personajelor în lista distribuției spectacolului). Actorii (cu câteva excepții, întregul colectiv artistic!) întrupează unul sau mai multe personaje cu exemplar profesionalism și disciplină scenică, dar și un viu și foarte convingător personaj colectiv emblematic pentru ridicolul, stupizenia pe care o reprezintă. Unul dintre cele mai savuroase momente este acela al prostiei și impotenței poliției, unde se remarcă printr-un comic debordant Dan Chiorean (Polițist mic), Mihai Florian Nițu (Polițist mare), Radu Dogaru (Inspector) și mai ales Adrian Cucu (Comisar) și întregul grup de actori care execută în ritm vivace acel moment de teatru corporal și gestual al incompetentei brigăzii de poliție supuse la… test de competență. Regia îi pune în valoare pe toți interpreții fie că e vorba de o simplă focusare prin gesturi, mimică, atitudine corporală sau câte o replică răzleață, dar plină de miez, fie că e vorba de partituri mai generoase cum este cazul lui Dragoș Pop în rolul lui Dacian, personajul atât de bine plasat la nivel social, a cărui barbă e ca o pecete pentru osificarea sistemului, al lui Petre Băcioiu (Omul cu moașa), al lui Miriam Cuibus (Ziarista) – sunt doar câteva exemple, dar fiecare interpret merită cuvenita răsplată admirativă pentru efortul împlinit în beneficiul unui demers omogen și dinamic, spre a evoca, cu valoare de avertisment prin și dincolo de umorul dezlănțuit pe multiple planuri, un univers de uniformizare a viciilor, tarelor, micimilor sub măștile de cetățeni (mai mult sau mai puțin) onorabili bine proptite pe chipuri. Contribuie substanțial la rotunjimea spectacolului muzica sugestivă a Adei Milea, coregrafia Andreei Gavriliu, de un ludic benefic coeziunii ansamblului, spațiul de joc conceput cu fantezie de Andrada Chiriac, unde printre elementele realității se insinuează, purtătoare de subtile sensuri, semnele suprarealului, precum văcuța la ugerul căreia sug cu toții (iluzoricele laptele și mierea?!) sub emblema „Lăptăria la Enache” ori pomul ale cărui fructe cumpărate de cei patru „rățoi” spre disperarea lui Mușat (Cătălin Herlo) nu mai sunt doar mere, ci și pere, struguri, banane etc., etc….

După un deceniu de la acel Ce nemaipomenită aiureală de Eugène Ionesco, spectacol laureat cu Marele Premiu la Festivalul Comediei Românești de la București, care îi aducea lui Cornel Răileanu Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal la Gala UNITER 2014, regizorul Silviu Purcărete se întoarce, iată, la scena Teatrului Național clujean. Revine  în același „trio” artistic alături de compozitorul Vasile Șirli și scenograful Dragoș Buhagiar, cu neștirbita-i propensiune pentru sinteza în țesătură de filigran între armonia clasică a structurii și simțirea modernă. A optat acum pentru Amphitryon, de Molière, acea „poveste” vesel-amară cu oameni și zei, comedie de sfârșit de carieră a autorului, inspirată de antichitate, scrisă în versuri. Jupiter (Ionuț Caras), recunoscut pentru slăbiciunea neștirbită față de frumusețea feminină, ia înfățișarea lui Amphitryon (Matei Rotaru) care este plecat la război, pentru a o seduce astfel pe Alcmena (Sânziana Tarța), soția aceluia. Și-l asociază „complice” pe Mercur (Cristian Grosu) care la rândul lui va „ține locul” lui Sosi (Cătălin Herlo), servitorul lui Amphitryon, destabilizat aidoma stăpânului său de această situație care va deschide și pentru el cutia cu gelozie și neîncredere în relația cu Cleantis (Irina Wintze). Cu această piesă (destul de rar montată în zilele noastre, când pare preferată varianta modernă a mitului în viziunea lui  Giraudoux – Amphitryon 38), în care cei mai mulți regizori au distribuit același actor pentru rolurile dedublării, Silviu Purcărete, alegând să folosească doi interpreți, lansează o provocare în plus. Și pentru actorii ca înfățișare și ca temperament atât de diferiți și pentru publicul care are parte de un impuls comic suplimentar, gustat din plin, datorită acestor diferențe (cu delicatețe accentuate în spectacol). Citită îndeobște ca o comedie de moravuri, cu puternică tentă satirică (cu săgeți pline cu venin țintite de autor chiar către suveranul care îl ofensase), piesei i se adaugă în lectura lui Purcărete, alături de echipa de creatori de la Cluj, un alt nivel de interogații fundamentale despre identitate și alteritate, cum notează în caietul-program al festivalului însuși directorul de scenă: „Întrebarea este cine sunt eu și cine celălalt? Cu ce mă deosebesc eu de celălalt ?” Este un spectacol  al explorării adâncimilor întunecate, al neașteptatului, ce debutează cu un fascinant dans al Nopții personificate (Romina Merei)  profilându-se din misterul beznei. Eclerajul hrănește continuu o zonă enigmatică, inexplicabilă, inefabilă din fapte, gesturi, atitudini până la finalul când Jupiter se va ridica în înalturi plutind peste indignarea și neputința lui Amphitryon, marcat și de stupoare și de incertitudinile care i se acumulaseră cu fiece nouă clipă. Personajele izbucnesc, surprinzându-ne, dintre noi, spectatorii, asistăm la unele momente precum acela al luxurianței unei dezlănțuiri bahice în preajma Alcmenei, susținut de către un cor apărut și el pe neașteptate. Sunt doar câteva jaloane ale ludicului de factură inconfundabilă a directorului de scenă într-un spectacol care impresionează prin eleganța ambientului și a universului sonor, lejeritatea aliată cu rafinamentul interpretării, ritmul lui antrenant…

Înainte de a coborî cortina sa finală, festivalul clujean ne-a mai prilejuit anul acesta o întâlnire  de zile mari, cu minunatul Alexander Bălănescu. Prieten de marcă al Naționalului pe a cărui scenă a concertat de mai multe ori solo sau alături de Ada Milea, renumitul violonist și compozitor socotit astăzi printre cei mai valoroși pe plan european și mondial a venit de astădată însoțit de nu mai puțin celebrul și apreciatul său Balanescu Quartet. Am asistat la un discurs scenic conceput și înfățișat cu o teatralitate de subtilă esență. Pe un fundal video simbolic și rafinat, concertul vivace și cursiv a debutat prin evocarea în Suita Maria Tănase a acestei voci de aur a veacului trecut, care prin cântecele sale încarnează „esența spirituală a poeziei și filozofiei  românești”. A continuat, în Suita Luminitza, cu explorarea acestui fond tradițional în paralel cu impresii izvorâte din propria experiență existențială a acestui vrăjitor al viorii care este Alexander Bălănescu și care și de astă dată a cântat cu atâta ardoare încât, când și când mai prăpădea câte un fir de arcuș, secondat cu brio de instrumentiștii săi. S-a încheiat cu Suita Kraftwerk, admirabilul răspuns al muzicianului la provocarea experimentalismului care l-a făcut capabil „să lărgească universul sonor al cvartetului de coarde tradițional”. A fost un veritabil spectacol cultural-muzical-emoțional ca un binevenit și binemeritat finis cooronat opus pentru o ediție de festival de înaltă ținută artistică și ideatică.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.