„Întârziate gânduri tomnatice” de Cornelia Bartels

De câteva zile tot mă străduiesc să aștern pe hârtie câteva rânduri, câteva întârziate gânduri tomnatice, dar, de fapt, amân mereu momentul în speranța că poate, poate mâine o să am mai multă inspirație și așa, cu speranța în suflet a trecut o săptămână, și încă una. A trecut și toamna… Dar azi a venit momentul să mă apuc de scris. E ultima zi de noiembrie… Altminteri doream să povestesc ceva despre octombrie. O  lună de sfârșit de toamnă, de care abia m-am despărțit cu o adâncă nostalgie în suflet. M-a învăluit, în acest an, cu multă căldură, chiar aș putea spune, cu o neobișnuită căldură, pentru care îi sunt recunoscătoare. A fost cea mai călduroasă lună de toamnă din ultimii 38 de ani (cel puțin așa susțin specialiștii în domeniul anotimpurilor și al temperaturilor lor!). Vorba poetului Tudor Arghezi: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/ Sufletului nostru bucuros de moarte…”. Sufletul bucuros de moarte? Poetic vorbind, cu adevărat, toamna natura moare și alături de ea și sufletul celor iubitori de natură, dar nu pentru totdeauna. Numai până la primăvara viitoare. Natura își schimbă doar hainele verzi ale frunzelor și ale petalelor florilor multicolore. Chiar și în sufletul meu aproape că au încolțit mugurii speranței că toamna aurie va rămâne cu mine, că nu vom avea o iarnă grea. Cu adevărat, copacii și-au păstrat coroana lor de frunze verzi până în mijlocul lui noiembrie, bucurându-se de soarele toamnei de aur care îi înconjura, și alături de ei ne-am bucurat și noi, eu și Hugo, făcând lungi plimbări prin parcurile și grădinile din jur, cu speranța la braț și nutrind împreună gândul că și mâine și poimâine o să fie la fel de frumos încă mult timp. Aproape că nici nu mai credeam că o să vină acel noiembrie atât de gri și de ploios ca în anii trecuți. Speram ca vremea frumoasă să se prelungească până la buza iernii. Adică până-n decembrie. Dar nu a fost să fie așa! Noiembrie a alungat, fără milă, cu vânturi reci și ploi tot la fel de reci, frumoasa toamnă care se așternuse aici atât de promițător. Dar eu am rămas încă mult timp impresionată de darul toamnei târzii care mi-a oferit zile și nopți minunate, ignorând norii care se învălmășeau acoperind albastrul cerului. Chiar aș putea spune că mă împrietenisem cu toamna cea călduroasă și mă bucuram de fiecare dată când o știam alături de mine. Ne plimbam împreună și priveam frumusețea naturii care ne înconjura. Toamna tivise cu dibăcie și mult farmec marginile aleilor din parc cu galbenul auriu al frunzelor căzute, luminându-le și invitându-ne să facem lungi plimbări peripatetice. Până și florile de pe balcon au îndrăznit să reînflorească pentru mine, alintându-se în lumina fiecărui răsărit de soare care le mângâia cu multă tandrețe catifeaua petalelor multicolore. „Nici n-ați crede voi, scria Nichita, că florile sunt gânduri de-ale răsăritului de soare”… Ba, eu cred! În fiecare dimineață îmi umplu ochii cu frumusețea lor și-mi încarc sufletul de o caldă bucurie, aidoma unei baterii dătătoare de viață, în speranța că așa o vreme frumoasă o să mai rămână încă mult timp cu noi. Doar se știe: speranța moare ultima! Dar bucuria unei toamne ce a zăbovit ceva mai mult pe aleile parcurilor din oraș a avut un sfârșit neașteptat, brusc. După câteva zile urâte și reci, care au năvălit peste noapte și care au adus cu ele posomoreala pe alei, frunzele s-au grăbit să îngălbenească de ciudă și să se desprindă de pe ramurile copacilor, acoperind verdele ierbii cu trupurile lor uscate. Și totul a fost atât de rapid, două-trei zile doar, că aproape nici nu m-am dumirit bine dacă toamna a plecat cu adevărat de lângă mine, dacă m-a părăsit, așa cum o face de atâția ani, sau e numai o joacă a lor, a anotimpurilor. Mă simțeam aproape ca un fluture care zbura numai cu gândul la soare, la cer senin. Speram să mă mai pot bucura încă un pic de toamna târzie, toamna canadiană, așa cum mai este ea denumită de noi, oamenii… Dar, asta-i soarta fluturelui din mine, recunosc!

Astăzi zbor bucurându-mă de soare, de lumina infinită a cerului albastru și de parfumul florilor, după îndemnul binecunoscut nouă: „carpe diem!”, dar nu știu ce se poate întâmpla mâine? Îmi spuneam: „Astăzi zbori și mâine te pierzi în adierea vântului, și nici nu știi unde te poate duce el!?” Mi-am oprit zborul gândurilor, al întârziatelor gânduri tomnatice și am privit în jur,  revenind la realitate. Toamna plecase peste noapte de lângă mine alungată de iarna grăbită să se instaleze în locul ei. Pe mine starea vremii mă impresionează foarte mult. O simt în adâncul sufletului și al oaselor bătrâne. Mă supune, fără voia mea, stărilor diferite de a o trăi. O privesc cu  ochii sufletului, fiind mereu copleșită de starea vremii, bună sau rea. Așa că nici nu mi-am dat seama când s-au dezgolit copacii de bogăția lor verde. Nici nu mi-am dat seama că deja pășeam pe covorul frunzelor căzute peste noapte fără niciun semn de teamă, în speranța că vremea rea este doar în trecere pe la noi. Dar noiembrie, cu cerul lui gri și neprietenos, a întunecat nu numai aleile, ci și inima mea dornică de soare și de lumină și a înăbușit dorința mea ascunsă: să nu-mi pierd speranța că voi mai vedea curând albastrul cerului fără nori. Cerul rămâne prietenul meu care mă însoțește mereu, căci atunci „când privesc albastrul cerului, și orice albastru, încetez pe loc să mai aparțin acestei lumi”. (Emil Cioran). Chiar și eu mărturiseam, acum unsprezece ani, pe 27 noiembrie 2013, pe Facebook: „De vorbă cu cerul de noiembrie… ridic ochii și-l privesc… și el mă privește … și-mi dă semne de recunoaștere. Ne știm, ne așteptăm, ne căutăm, ne regăsim, odihnindu-ne privirile pe nori… iar soarele, dincolo de nori, se joacă cu noi.” Dar azi nu mai pot zări nicio clipă lumina soarelui. Cerul este acoperit de o pătură groasă și rece de nori grei și plânge peste mine cu lacrimi de ploaie. Și asta deja de trei zile…. Îmi recit în șoaptă versurile lui Ion Minulescu din binecunoscuta lui poezie Acuarelă: „În orașu–n care plouă de trei ori pe săptămână/ Orășenii, pe trotuare,/ Merg ținându-se de mână,/ Și-n orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână,/ De sub vechile umbrele, ce suspină/ Și se-ndoaie,/ Umede de-atâta ploaie,/ Orășenii pe trotuare / Par păpuși automate, date jos din galantare.// În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână/ Nu răsună pe trotuare / Decât pașii celor care merg ținându-se de mână,/ Numărând/ În gând/ Cadența picăturilor de ploaie,/ Ce coboară din umbrele,/ Din burlane/ Și din cer/ Cu puterea unui ser/ Dătător de viață lentă,/ Monotonă,/ Inutilă/ Și absentă…// În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână,/ Un bătrân și o bătrână –/ Două jucării stricate –/ Merg ținându-se de mână.” …Nu a plouat doar trei zile, ci trei săptămâni, și atmosfera a fost exact așa cum o descrie poetul, iar eu cu Hugo ne simțeam într-adevăr ca două jucării stricate care-și pierd pașii prin ploaie în căutarea unui colț uscat, unde să ne adăpostim trupurile ude leoarcă și înfrigurate. Nu ne place ploaia. Toată speranța mea într-o prelungită toamnă aurie s-a spălat de atâta ploaie și s-a scurs de pe pereții gândurilor mele tomnatice, pline de soare și de frumos, ca o vopsea multicoloră. Remarc cu tristețe că, cu cât înaintez în vârstă, firul speranței care-mi dăruia numai gânduri bune, optimiste, devine tot mai subțire, făcând loc îndoielilor, temerilor, prudenței. Caut pe unde pot noi resurse unde să-mi pot reîncărca bateriile speranței și să-mi pot apoi permite să călătoresc mai departe, cât mai departe, cu noi energii și puteri, pe drumul vieții. Îmbrățișez copacii, prietenii mei fideli dintotdeauna, care nu mor niciodată. Chiar dacă-și pierd podoaba frunzelor în fiece toamnă, ei rămân vii, cu brațele crengilor goale, puternice, ridicate spre cer, gata de luptă cu vânturile, gerurile și zăpezile iernii, plini de încrederea reînvierii în primăvara  care o să vină. Un exemplu demn de urmat, ce face bine gândurilor întristate și inimii obosite.  Poetul Grigore Vieru scria: „Dacă aș avea două inimi, una aș vrea să gândească”, să gândească pozitiv și să mă întărească, aș îndrăzni eu să adaug… Caut un loc al speranței, unde să o întâlnesc și să o îmbrățișez. Caut cu ochii lipiți de cer orice clipă când acesta se eliberează de nori și lasă ochiuri albastre de lumină pentru mine. Le privesc cu inima plină de emoții, cu speranța că o să-l reîntâlnesc mereu așa cum îl știu, senin și ocrotitor, și-obosită de-atâta căutare, „M-aș înveli cu cerul și aș dormi dus” (Nichita Stănescu), și-apoi să mă trezesc fericită, cu cerul albastru deasupra umerilor mei. Știu că „fericirea este un vis, durerea este reală” (Voltaire), așa că, trezită din vis, am văzut cu durere realitatea de-afară care mi-a oferit iar o zi gri și tristă, și rece. Cu gândul la cele spuse de Petru Creția că „fără nori lumina n-ar avea nici taine, nici dorințe”, mă străduiesc în continuare să-mi doresc, totuși, să-mi găsesc locul speranței atât de mult dorit, să-mi liniștesc neliniștile… În dimineața asta, ultima zi de noiembrie, un soare cu dinți îmi zâmbește de pe bolta cerului. Bălțile, răsfirate pe alei, după atâta ploaie, par cioburi de oglindă spartă în care se reflectă zâmbetul rece al soarelui cu dinți. Chipul soarelui multiplicat în atâtea cioburi de oglindă răspândește o duioasă undă  de lumină, de căldură și de speranță în jur. Acuma știu că nu mai sunt singură în această ultimă zi de noiembrie. Soarele e cu mine mereu.

Mönchengladbach, Germania

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:

leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com; 

pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels