”Intelectualii…” de I. L. Caragiale

538
Costin Tuchilă opere caragiale publicistica intelectualii universul 1899
Grafică de Costin Tuchilă

rubrica pur si simplu caragiale logo leviathan.roComentariu de Costin Tuchilă

De intelectuali, țara noastră n-a dus niciodată lipsă, exclama Caragiale la sfârșitul veacului al XIX-lea. Și pentru ca mândria să fie plauzibilă, făcea rapid o dare de seamă asupra evoluției acestei ”specii” aparte în secolul al XIX-lea. Căci și ea, nu?, se supune legii universale a evoluției speciilor, ca orice altă ființă de pe pământ. Nu ne putem aștepta, firește, decât tot la o satiră acidă de la observatorul atât de atent al societății. Articolul publicat în ”Universul” (1899), un ”moft” și el, fiind reprodus într-unul din ultimele numere ale seriei din 1901 a ”Moftului român”, anunță de la început intenția satirică: sediul sectei încă restrânse pe la mijlocul veacului era cafeneaua Brofft, ”singura rimă posibilă la moft. Chiar, se gândise cineva dacă ”moft” rimează cu vreun cuvânt al limbii române? Nu rimează și trebuie să ne uităm prin vecinătăți. Caragiale găsise numele cu sonoritate nemțească, patronul cafenelei unde se născuse stimabila sectă a ”capuținiștilor”, consumatori de cafea neagră cu puțin lapte. (Astăzi îi spunem, asimilându-l tot din vecinătăți, capucino). Cuvântul, din ”limba vulgară”, zice Caragiale, are o sonoritate cât se poate de expresivă, ca să nu mai vorbim de derivatele sale, capuținism și capuținiști… Era deci numai bun să numească exclusivismul intelectualilor, care găseau în cafeaua cu lapte sursa mărețelor idei filosofice și estetice. Cum Caragiale este maestru al aluziilor, se cuvine observată relația creată în text între laptele puțintel din ilustra băutură filosofică și laptele stors ”din sânul mamei crude”.

piata teatrului national cafeneaua fialkowsky bloc adriatica intelectualii caragiale
1 – Piața Teatrului Național și Casa Török (în plan îndepărtat): 2 – Teatrul Național și Blocul Adiatica

Evoluând, intelectualii au trecut însă de la păgubosul exclusivism, care ar fi asigurat falimentul cafenelei Brofft, la o viziune mult mai largă asupra rolului lor, strângând lume pe lângă ei, dintre oamenii nedemni de a se numi intelectuali, nedeprinși a consuma miraculosul ”capuțin”. După faza Brofft, a urmat așadar faza Fialkowsky, cafeneaua din Piața Teatrului Național și ne imaginăm, citindu-l pe Caragiale, mulțimea ascultând cu gura căscată dezbaterile intelectuale din cafenea, fără a pricepe o noimă. Dar, pentru nu fi prea veninos, autorul ”moftului” acceptă că această fază a avut un câștig, în aceeași logică a evoluției, sădind vocațiunea de a fi intelectual.

După faza clasică unde s-a ajuns? Cafeneaua Fialkowsky a dispărut și ea; oricum devenise neîncăpătoare, intelectualii înmulțindu-se peste poate, constată Caragiale, și mișunând prin toate ungherele, pentru a face și desface. S-au mutat la berărie, loc atât de drag lui Caragiale, au trecut de la perioada clasică la cea politică. Acum nici vorbă să mai fie exclusiviști, dimpotrivă, propovăduiesc precum apostolii, pentru ”luminarea maselor ignorante”. Și cum cititorul vrea să fie lămurit, autorul își imaginează că i se va cere totuși, după scurta istorie, definiția intelectualului. Și o dă, turnând acid în nevinovatul capuțin…

Astăzi, uitându-ne de asemenea prin vecinătăți, moft, dacă vreți, are o rimă nouă: soft. Cât despre cafeneaua de altădată și apostolii ei, sunt din belșug, doar că nu mai stau neapărat la cafenea sau la berărie. Sunt pe micul ecran, mult mai la îndemână pentru a propovădui câte în lună și în stele. Soft. Pentru detalii, citiți-l pe Caragiale.

Intelectualii…caragiale

Intelectualii! Iată un soi prețios de cetățeni, de lipsa căruia patria noastră nu se poate plânge. Slavă domnului! avem destui.

Odinioară, intelectualii, mult mai puțini la număr ca astăzi, formau un fel de sectă, care respingea sistematic orice contact cu profanii. Sediul acestei prețioase secte era la cafeneaua Brofft – singura rimă posibilă la moft – peste drum de Capșa, în prăvălia caselor Zerlendi, unde acuma se află Luvrul(1) de București. Acolo – precum odinioară muzele în Parnas – se adunau intelectualii spre a-și împărtăși înaltele cugetări și inspirațiuni, gustând un fel de ambrozie, compusă din puțin lapte, puțin ”jvarț”(2) și puțin zahăr, și numită în limba vulgară ”capuțin”(3) De aceea, profanii invidioși, cari nu erau admiși să se apropie de intelectuali, i-au poreclit pe aceștia: ”capuținiști”, de unde, apoi, orice dezbatere prea mult prelungită despre lucruri ideale, despre înalte chestiuni de artă, litere, științe, s-a numit ”capuținism”. Aceea a fost prima perioadă, cum am zice perioada eroică, a capuținismului și capuținiștilor.

Cafeneaua Brofft, poate tocmai din cauza mândriei excesive a intelectualilor, a început să-și piarză încetul cu încetul clienții, cari consumau altceva decât capuțin. Ar fi lucru oarecum explicabil: omul inferior se găsește foarte strâmtorat într-o atmosferă prea înaltă. Ce să caute un biet mojic de rând acolo unde se strâng persoane de elită?… Din pricina intelectualilor, sau din altă pricină, puțin importă, cafeneaua Brofft, mergând din ce în ce mai slab, a trebuit până la urmă să se desființeze. Dar intelectualii nu puteau rămânea pe drumuri; trebuiau deci să-și caute un nou sediu numaidecât… Atâtea chestiuni arzătoare de estetică, de filozofie, mai știu eu de ce! reclamau soluțiuni urgente. Capuținiștii își aleseră un local mult mai frumos și mai confortabil decât cel vechi; își strămutară sediul la Fialcowsky(4), cafenea-cofetărie celebră mai ales pentru beltelele(5) ei.

Aci, – lucru foarte ciudat! și care nu s-ar putea explica decât prin teoria evoluțiunii, – aci s-a făcut o schimbare însemnată în moravurile intelectualilor. De unde, la Brofft, erau foarte exclusivi și din cale-afară discreți, discutând pe șoptite, așa ca să nu le poată profanii auzi înaltele înțelepciuni – la noul sediu, începură să primească alături cu ei, deocamdată la mese învecinate, apoi chiar la masa lor proprie, mușterii cari nu luau capuțin, oameni cu totul nedemni a se numi intelectuali. Apoi, dezbaterile capuținiste începură să se facă în gura mare, așa că toată lumea profană de cafenea și cofetărie, ba, vara, chiar din Piața Teatrului, le putea auzi perfect. Dar dacă zic că lumea profană le putea auzi, asta nu însemnează că le și putea pricepe. Numai aleșii le-au putut pricepe, și asta a făcut un mare bine public: încet-încet, și din ce în ce mai numeroși, începură să iasă, din rândurile poporului, o sumă însemnată de tineri a căror vocațiune era să fie intelectuali. Până aci, nu se știuseră număra, neavând un semnal de raliare, o eclesie(6). Aceasta a fost perioada clasică a intelectualilor.

În curând, potrivit principiului evoluțiunii, eclesia a numărat așa de mulți adepți, încât Fialcowsky nu i-a mai putut încăpea și ei au pornit care-ncotro să propovăduiască… Azi, mai mult ca totdeuna, la noi mai mult decât oriunde, intelectualii sunt, am putea zice, inspiratorii, diriguitorii opiniei publice, mai ales când e vorba de mișcarea ”culturală”. Ei fac ploaie și vreme bună, ei tarifează prețurile succeselor și decernă laurii, ei condamnă, îngăduie sau încununează – în literatură, în teatru, în arte, în științe, în fine în tot: ei! ei, intelectualii!

Aceste exemplare de lux ale omenirii mișună astăzi prin toate unghiurile publice. Lipsiți cu desăvârșire de vreo falșă fudulie, intelectualii intră în toate localurile de consumație și se amestecă bucuros cu toți comunii muritori… Asta e o tactică iezuitică, așa crez eu; căci, pentru a renunța acești aleși la mândria lor legitimă și a se apleca așa cu dinadinsul la contactul nostru, trebuie că au un scop; și acela desigur nu poate fi altul decât luminarea maselor ignorante.

O dată cu ieșirea de la Fialcowsky, care numaidecât s-a desființat și el ca și Brofft, eclesia capuținistă a trecut din perioada clasică în perioada politică: de la revelațiune la apostolat. Iată-i… La orice masă de la berării, birturi, cafenele, dacă sunt trei mușterii, unul desigur este un intelectual. Ce face el, omul ales, alături cu cei doi profani? Își îndeplinește misiunea: propagă, luminează, vulgarizează. Sunt chelneri cari, după cât au prins pe apucate din dezbaterile și conferințele intelectualilor, pot face marț(7) pe un profesor de universitate, mai ales dacă l-or lua repede.

Dar mai la urmă, o să mă-ntrebi dumneata:

– Bine, după câte mi-ai scris aci, cam înțeleg eu ce sunt intelectualii; dar atâta nu mi-e de ajuns; aș voi să-mi dai o definițiune mai scurtă și mai limpede; să-mi spui deslușit: ce este un intelectual?

– Bucuros, răspund eu; iată:

Omul care desprețuiește orice ocupație de imediată utilitate și pentru el și pentru lume și se dedă la nobila profesiune de gânditor – se numește un intelectual. Sunt mii și mii de unelte-n lume: glonț și năvod, plug și sapă, teslă și rândea, ciocan și nicovală, cot(8) și terezii(9) – cine le mai știe pe toate? – un întreg arsenal inchizitorial! fără acesta omenirea n-ar putea stoarce binele ei din sânul naturii, din sânul mamei crude, care mai totdeuna trebuie apucată strâns în clește, canonită, bătută până la sânge, ca să-ți dea o picătură de lapte. Ei!… Intelectualul e prea blând fiu ca să-și maltrateze cumva mama. Mâna lui, care n-are altă menire decât să treacă ușor pe frunte-i, s-ar murdări la atingerea vreuneia dintre uneltele de tortură. Intelectualul a venit în existența terestră înarmat cu o unealtă mult mai nobilă, o zestre divină: gândirea!

Acu… deștept ori ba, spiritual ori nerod, cu scaun la minte ori lovit cu leuca – astea sunt întrebări absolut indiferente; e destul că poate zice cu toată siguranța:

”Eu?… Eu sunt un intelectual!”

A apărut prima dată în ”Universul”, XVII, nr. 276, 8 octombrie 1899, cu titlu de rubrică: Notițe critice. Reluat, cu noul titlu, în ”Moftul român”, 21 octombrie 1901 și în ”Calendarul Moftului român pe 1902”, p. 37–40. Inclus în: ”Opere”, IV (1938), p. 32–35; ”Opere”, II (1960), p. 448–450; ”Opere”, III (2001); ”Opere”, IV (Publicistică, ediția a doua, revăzută și adăugită de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav; studiu introductiv de Eugen Simion, Academia Română, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2011, p. 802–805. Textul de bază este cel din ”Calendarul Moftului român”. (Nota editorilor, ”Opere”, IV, ed. cit, 2011).

________

(1) Hotelul Luvru era pe Calea Victoriei din Bucureşti, lângă actualul Teatru ”Constantin Tănase”, aproximativ pe locul pe care se află astăzi Hotelul Capitol.

(2) Șvarț, s.n. Cafea neagră; filtru. – Din germ. schwarz – negru]. (Cf. Dicționar de neologisme, 1986). Variantă: șfarț. August Scriban dă și varianta: jvarț pentru șfarț, nefiind însă de acord cu forma șvarț. (Dicționarul limbii românești [Etimologii, înțelesuri, exemple, citațiuni, arhaisme, neologisme, provincialisme], Iaşi, Editura „Presa Bună”, 1939).

(3) Capuțíner, capuținere s. n. (Învechit) Cafea neagră preparată cu puțin lapte. – Din germ. Kapuziner. (Cf. NODEX, 2002). Variantă: capuțín.

(4) Cofetăria și cafeneaua Fialkowsky se aflau în latura nordică a fostei Piețe a Teatrului Național, la parterul și subsolul casei croitorului Török, la colțul actualei străzi Ion Câmpineanu (fostă Regală) cu Calea Victoriei, unde astăzi se află blocul cu turn și ceas, cunoscut ca Blocul Adriatica (Socomet), construit de arhitecții Rudolf Fraenkel, Teller și Dem. Săvulescu între anii 1936 – 1937.

Polonezul românizat Fialkowsky (Fialkowski) fusese adus în București, în 1853, de italianul Comorelli, proprietar al unei cofetării din Pasajul Român de pe Calea Victoriei. În 1853 deschide cofetăria și cafeneaua care vor funcționa până în 1898, anul morții patronului. ”Dintre cafenelele «europene», la o deosebită notorietate va ajunge aceea întemeiată în 1853 de polonezul românizat Fialkowski. Situată în Piaţa Teatrului Naţional, în parterul imobilului Török […], ea va dura până în 1898.” (Constantin C. Giurescu, ”Istoria Bucureştilor”, Bucureşti Editura Sport-Turism, 1979). ”Fialkowski nu mai era o cafenea, ci ajunsese o instituţie.” (Constantin Bacalbaşa, ”Bucureștii de altădată”).

(5) Pelteá, peltéle s. f. 1) Produs de cofetărie sub formă de pastă gelatinoasă transparentă, preparat din suc de fructe fiert cu (mult) zahăr; jeleu. 2) fig. Vorbire sau scriere lipsită de concizie; comunicare orală sau scrisă prolixă. – Din turc. pélte, ngr. peltés. (Cf. NODEX, 2002).Variantă: beltea.

Pelteá (sud) și belteá (nord), s. f., pl. ele (turc. pelté, d. pers. palude). Gelatină de fructe care se ia ca dulceață. Fig. Discurs chilometric (prin aluzie la pelteaua proastă, care se întinde pe linguriță până te plictisești). (Cf. August Scriban, dicționarul citat).

(6) Eclésie, eclesii, s.f. (bis.; înv., reg.) 1. Biserică. 2. Unitate administrativă bisericească. 3. Comunitate religioasă creştină care ţine de această unitate. 4. Proprietate (pămînt arabil sau fîneţe) a comunităţii ecleziastice, pe care o foloseşte preotul pe întreaga durată a activităţii sale. 5. Ext. Gospodărie a preotului unei biserici (Cf. DEX online); ecclesía, s. f. (antichitate) Adunarea poporului la Atena, care lua deciziile supreme. – Din fr. ecclésia, gr. Ekklesia. (Cf. Marele dicționar de neologisme, 2002).

(7) Marț, s. n. invar. (În expr.) A face (pe cineva) sau a fi (ori a rămâne) marț = a) a bate (pe cineva) sau a fi bătut categoric la jocul de table, de cărți sau la altă întrecere; b) a întrece sau a fi întrecut, a depăși sau a fi depășit categoric; c) a face sau a fi pus în situația să nu mai poată obiecta sau spune nimic. [Var.: (pop.) marți, s. n.] – Din tc. mars. (Cf. DEX, 1998).

(8) Cot, s.m. Aici cu sensul: Veche unitate de măsură pentru lungimi egală cu 0,664 metri (în Muntenia) sau cu 0,637 metri (în Moldova), care reprezenta distanța de la cot până la încheietura palmei; p. ext. măsură considerată, subiectiv, mare sau mică, după împrejurări. ◊ Expr. A scoate (sau a-i ieși cuiva) limba de-un cot, se zice când cineva face un efort (fizic) peste măsură de mare. ♦ Bucată de material textil măsurată cu această unitate de măsură. ♦ (Regionalism) Vergea de lemn sau de metal pentru măsurarea lungimii. – Din lat. cubitus. (Cf. DEX, 1998).

(9) Terezíe, terezii, s. f. 1) Cântar constând dintr-o pârgie mobilă cu două brațe egale, de care este atârnat câte un taler. 2) Vas al unui cântar, în care se pun greutățile sau obiectul de cântărit; taler. [G.-D. tereziei] – Din. turc. Terazi. (Cf. NODEX, 2002).

Note de Costin Tuchilă

Arhiva rubricii Pur și simplu Caragiale

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.