Au înflorit castanii. Cel mai frumos cadou pe care mi-l face primăvara an de an. Sunt minunați castanii înfloriți. Dar și cireșii, gutuii, merii… De fapt, toți copacii înfloriți sunt frumoși. Grădinarii au grijă ca în fiecare primăvară să curețe grădinile de copacii uscați, care nu mai au puterea de a înfrunzi, înmuguri și înflori. Rămân triști cu crengile uscate ridicate spre cer, de parcă s-ar ruga lui pentru o ultimă șansă, de a nu fi tăiați. „Încă o primăvară, dăruiește-ne”, parcă spun crengile uscate, dar rădăcina nu mai are puterea necesară să soarbă apa din pământ și să-i redea viață tulpinii. Copacii, ca și caii, se știe, mor în picioare. Atunci vin grădinarii și-i taie. Curăță grădina de tot ce e uscat și neînflorit, neroditor. Nici florile uscate nu au altă soartă. Sunt smulse din pământ cu rădăcină cu tot, odată cu buruienile din jur și aruncate.
Îmi place lecția pe care ne-o dă grădinarul an de an. El ne ajută să păstrăm în jurul nostru, în parcurile și în curțile caselor noastre, numai ce este viu, frumos, colorat și parfumat, tot ceea ce face bine naturii și păsărilor, animalelor și, mai ales, nouă, oamenilor. Acolo unde înfloresc florile, înflorește și speranța în frumos, în armonie. Acolo unde înfloresc florile, înflorește și iubirea. Se spune în popor că e bine să eviți locurile unde nu crește iarba, unde nu crește nicio buruiană. Locuri sterpe. Acolo nu e loc de frumos și de speranță. Nu e loc de iubire…
Zilele trecute am eliberat câteva flori de iriși care fuseseră înfășurați, încălecați de o buruiană agățătoare, ale cărei brațe subțiri se încolăciseră în jurul florii, sugrumând-o. Am rupt firele verzi ale buruienii din jurul frumoaselor flori de iris și am fost fericită că le-am salvat. Am avut un sentiment de mare bucurie când le-am văzut din nou legănându-se la fiece adiere de vânt, când am văzut că petalele mov ale florilor au fost eliberate de strânsoarea rea a buruienii. Nu îmi plac buruienile. Am urmat exemplul grădinarului și, pentru o clipă, am fost fericită că am ajutat florile să se elibereze de sub strânsoarea brațelor acelei buruieni răutăcioase, care nici măcar nu poate înflori. Crește numai cu o mare grabă, încolăcindu-se în jurul florilor din cale, acoperindu-le aproape sub firele ei înnodate în jurul petalelor. Mai zilele trecute am salvat și o mică tufă de azalee, care tocmai se bucura de lumina soarelui înflorind. O știam într-un colț de parc și o urmăream cum înflorește. Apoi am observat cum firele buruienii începuseră să se încolăcească printre florile mov abia desfăcute, luându-le din lumina soarelui, sugrumându-le. Acum este din nou frumoasă azaleea mea mov și înflorită, iar buruiana a rămas ruptă, pedepsită de mine, pe iarba din jur, uscându-se. Nu-mi pare rău de ea. A meritat să fie ruptă. Uneori salvez florile, micile tulpini sau rădăcini îngălbenite, îndoite, aplecate de vânt, sau de talpa vreunui trecător neiubitor de frumos, și devin grădinarul lor, îngrijindu-le. Mă bucur de fiecare dată când le văd cum reînvie, cum se trezesc iar la viață și nu mor. Mă gândesc că așa mi-am mai făcut un prieten, care mă așteaptă pe aleea din grădina vieții mele.
Și la mine pe balcon, în mica mea grădină suspendată, grădinăresc cu o mare bucurie, cu mult drag și sunt răsplătită pentru munca mea din plin an de an. Frumusețea florilor îmi umplu sufletul și-mi înfrumusețează gândurile, singurătatea. Grădina, cu florile ei, cu copacii și cu iarba ei mereu verde, este un paradis pe care-mi îngădui să-l păstrez în jurul meu. Să trăiesc pe aleile lui și să mă bucur din plin de tot ce mă înconjoară. Merg mai departe cu gândul și îmi aduc aminte că undeva, cândva, am citit: „Cartea este ca și o grădină pe care o porți în buzunar”… Frumos spus. Frumos gândit. Cu adevărat, să poți să-ți imaginezi „cartea ca o grădină” adunată de autor între filele ei! Sublimă imagine…
Și, mergând pe firul acelorași gânduri sublime, mai găsesc ceva și mai demn de reținut: „O bibliotecă e un fel de grădină, poți să o lași în libertate și ea va crește încet cu timpul.” (Ion Pleșa)… Minunată imaginea bibliotecii grădină. Și cum tot am ajuns la citate și la înțelepciuni culese de prin lecturile mele, iată ce ne sfătuia Victor Hugo: „Fiți precum copacii care își schimbă frunzele, dar niciodată rădăcinile. Puteți să vă schimbați părerile, dar nu renunțați la principii.” Demn de reținut pentru mai târziu.
Încerc să mă sfătuiesc mai departe și să merg cu gândul dincolo de înălțimea copacilor și de marginile grădinilor, să pășesc în interiorul casei mele, să-mi adun liniștea între pereții camerelor mele, să urmez invitația grădinarului ascuns în mine și să încep a grădinări cu folos în… „grădina” casei mele. Acolo unde îmi petrec mai tot timpul. Acolo unde îmi doresc mai mult ca orice altceva pe lumea asta să mă simt bine, să fiu înconjurată de frumos, aidoma grădinilor ce ne înconjoară. Nu este ușor să ai puterea de a grădinări în casa proprie. Nu e ușor să tai și să arunci din „rădăcină” ceva ce crezi că nu este de aruncat. Ne despărțim cu atâta greutate de lucruri uscate, prăfuite, mucegăite, sparte, șifonate, fără vreo încărcătură sentimentală, numai din neputința de a renunța la ele, din necurajul de a arunca, din teama de a curăța locul în care trăim, din neputința de a ne elibera de un balast psihic, negativ, sufletesc. Ne-am face atât de mult bine dacă am reuși, aidoma grădinarului, să curățăm grădina casei noastre de tot ce nu mai are importanță, ce nu ar mai trebui să fie păstrat cu atâta încăpățânare, de frică să aruncăm ceva din noi. Ceva foarte important! O falsă iluzie. Un neadevăr în care, din slăbiciune, ne lăsăm învăluiți, copleșiți, în care ne credem ocrotiți. Devenim din ce în ce mai singuri și mai neprimitori, mai nedornici de schimbări, de curățenie. Mai pesimiști. Grădina casei ajunge să fie, la un moment dat, un maidan de adunături, lipite, cusute, înghesuite în toate colțurile casei, de care nu ne putem despărți și pe care ne încăpățânăm să le păstrăm unele peste altele, unele sub altele, sufocându-ne. Aidoma buruienilor pe care le-am rupt și aruncat în grădina de-afară ar trebui să fie date, dăruite, aruncate toate aceste obiecte de prisos din casă. Încerc să iau în serios invitația la grădinărit. Nu-mi fac decât un bine. Mă eliberez. Mă descotorosesc de multe gânduri care sunt îmbâcsite între multele „lucruri de valoare” pe care nu le arunc. Dacă într-o cutie pui un gunoi, ea devine coș de gunoi. Dacă pui un diamant, ea devine o cutie de valori. Așa este și cu casa și cu capul, și cu noi. Seneca spunea: „Învață să fii fericit cu puțin, căci puținul nu-ți va lipsi niciodată.” …Cât adevăr! Puținul nu va lipsi niciodată… și preamultul?
Dar, din păcate, considerăm că tot ce am adunat de-a lungul anilor între cei patru pereți sunt bunuri de nearuncat, sunt valori de care nu avem voie să ne despărțim, conviețuind alături de tot bagajul adunat, fără a avea curajul și puterea de a schimba nimic. Și, ceea ce este mai trist, cu trecerea timpului, cu îmbătrânirea, toate devin mai anevoioase, mai greu de rezolvat. Însă ceva devine totuși mai clar: avem nevoie din ce în ce de mai puțin. Scaunele rupte, saltelele găurite, dulapurile strâmbe, perdelele șifonate, covoarele prăfuite, bibelourile ciobite rămân pe etajerele prăfuite sau în ungherele camerelor noastre aglomerându-le, nelăsându-ne loc să respirăm, să gândim frumos. Să ne eliberăm umerii de toată povara trecutului. Toate nu fac decât să ne copleșească, să ne obosească și să ne prăfuiască sufletul. Nu găsim sprijin în niciunul din toate aceste obiecte. Nu ne sunt pieteni. Nu ne sunt sfătuitori sau susținători în momente grele. Din contră! Ne copleșesc, ne obosesc, ne marchează, ne apasă umerii și încarcă gândurile cu regrete, cu păreri de rău, cu amintiri grele. Mușatescu scria: „Fiecare inimă are podul ei cu vechituri, pe care nu se îndură să le arunce vreodată, ci le scutură din când în când.” …Doar le scutură? Măcar atât! Și-așa ar fi bine. Podul de vechituri ar trebui curățat cu fiecare ungher și numai așa vom putea constata cu adevărat ce ușurată ar fi inima. Am fi noi, oamenii. Încerc că fac curățenie și în grădina casei mele, luând seama de invitația la grădinărit a grădinarului ce sălășluiește în sufletul meu. Și ne înțelegem foarte bine. De la un timp încoace am trecut împreună la treabă. Am dăruit, am aruncat, am curățat. Și îi sunt recunoscătoare pentru tot.
Și așa îi dau dreptate și lui Victor Hugo, și lui Seneca și-mi fac și mie viața frumoasă, ca o grădină pe care o port în suflet.
Îndrăznesc să vă invit și pe voi, cititorii și prietenii mei, la… grădinărit. E mult de lucru, e drept. Dar e o muncă binefăcătoare, frumoasă, eliberatoare care curăță grădinile sufletului de tot ceea ce nu ne trebuie.
E primăvară spre vară. E vremea grădinăritului. Hai la treabă!
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
