În realizarea Marii Uniri s-a implicat în mod deosebit omul politic Iuliu Maniu (1873 – 1953).
Provenea dintr-o familie profund legată de lupta pentru emanciparea naţională a românilor din Ardeal. Tatăl său era avocatul Ion Maniu, care era nepotul lui Simion Bărnuțiu (după cum se știe, unul dintre organizatorii Revoluției de la 1848 în Transilvania). A studiat la Facultăţile de Drept din Cluj, Budapesta şi Viena, la cea din urmă obținând în 1896 titlul de doctor în științe juridice.
În viața politică a intrat la 18 ani, în vremea studenţiei, devenind membru al Partidului Naţional Român (PNR). În perioada aceea, Maniu a devenit membru fondator şi a fost ales preşedinte al Societăţii Academice ”Petru Maior” (1892) şi al Societăţii Studenţilor Români, Sârbi şi Slovaci din Budapesta (1894). A participat la numeroase congrese ale studenţilor români din Ardeal, care militau pentru unitatea naţională a tuturor românilor.
Un rol important l-a avut şi în acţiunea memorandiştilor din perioada 1892 – 1895. Împreună cu Pompiliu Dan a redactat manifestul ”Către poporul român din Ardeal şi Ţara Românească”, în care se exprima ”cumplita indignare faţă de înscenarea judiciară şi deplina adeziune la Memorandum”, care constituia”cartea durerilor şi a plângerilor noastre, evanghelia drepturilor şi a postulatelor şi crezul fericirii noastre naţionale.”(1) La vârsta 24 de ani a fost ales în conducerea Partidului Național Român, devenind ulterior deputat în parlamentul de la Budapesta unde reprezenta intereselor românilor din Transilvania. L-a ajutat în acest sens și cunoşterea la perfecție a limbii maghiare şi a legilor statului. Istoricii spun despre el că era un om calm ”și de o politeţe desăvârşită.”(2)
La izbucnirea Primului Război Mondial, ca şi ceilalţi fruntaşi ai PNR, Iuliu Maniu a refuzat să semneze declaraţia cerută de guvernul de la Budapesta prin care se solicita intrarea României în război alături de Austro-Ungaria. În 1915, autorităţile maghiare l-au trimis pe frontul din Italia. În octombrie 1918, locotenentul de artilerie Iuliu Maniu se întorcea prin Viena de pe frontul italian. În cartea ”O istorie sinceră a poporului român”(3), istoricul Florin Constantiniu relatează evenimentele petrecute atunci:
”Hotărât să pună bazele unei armate române, el a găsit nucelul ei în Regimentul 64 din Orăștie, care cu un efectiv de 5.000 de militari, rămăsese singura unitate militară unde disciplina continua să fie respectată. Preluând comanda – deși avea doar gradul de locotenent –, Maniu s-a prezentat ministrului de război, generalul Stoger-Steiner, pentru a-l informa că-și asumase comanda unităților române din armata austro-ungară (în capitală și la Wiener-Neustadt se aflau peste 60.000 de militari români). Unitățile române […] au fost în acele zile singurele forțe de ordine într-o capitală anarhizată, pe ale cărei străzi răsuna «Deșteaptă-te, române!». Pamfil Șeicaru consideră că, în acel moment, «Iuliu Maniu înlesnea revanșa lui Avram Iancu și a unchiului său, Simion Bărnuțiu. Niciodată în cursul vieții lui politice Iuliu Maniu nu a mai atins culmea la care s-a înălțat în octombrie și noiembrie 1918.»”
În perioada următoare, Maniu a organizat și a trimis militari români din armata austro-ungară în Transilvania. La 31 octombrie, social democratul Ion Flueraș a propus unirea Partidului Național Român cu Partidul Social-Democrat pentru a forma Consiliul Național Român (CNR), spre a putea lupta împreună pentru cauza națională. Având sediul la Arad, Consiliul a publicat cunoscutul manifest prin care era respinsă stăpânirea maghiară, dar și dorința de unire. Iată numai o frază concludentă din acest manifest:
”Națiunea română din Ungaria și Transilvania nu mai voiește sub nici o condițiune să trăiască în legătură de stat cu națiunea maghiară, ci este hotărâtă a-și înființa pe teritoriul locuit de români statul său liber și independent”.
Au existat tratative între Consiulul Național Român și oficialitățile socialiste de la Budapesta, dar au eșuat. La întrebarea lui Iászi Oskar, ministrul Naţionalităţilor din Ungaria: ”În definitiv ce vor românii?”, Maniu a răspuns: ”Despărţirea totală”. La 15 noiembrie 1918, CNR a publicat manifestul ”Către popoarele lumii”, prin care s-a arătat hotărârea ”de a convoca o Mare Adunare Naţională a românilor care să voteze unirea tuturor teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de aceştia cu Regatul României”.
Din poziția sa de vicepreședinte al Consiului Național Român, a organizat efectiv lucrările marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. Timp de 10 zile, fiecare circumscripție electorală a delegat oameni pentru Alba Iulia. Maniu a participat din partea circumscripției Vințu de Jos. După cum se știe, la 1 Decembrie 1918, în incinta Casei Armatei din Alba Iulia, care mai târziu a fost numită Sala Unirii, a avut loc marele eveniment al Unirii. Ca unul care se ostenise îndelung cu pregătirea istoricei zile a Unirii, având o contribuție însemnată și în redactarea Rezoluției Unirii, Iuliu Maniu s-a adresat delegaților cu un cuvânt înflăcărat. Între altele, a spus:
”Noi, onorată Adunare Naţională, privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale un triumf al libertăţii omeneşti […] rog onorata Adunare Naţională să primească proiectul nostru de Rezoluţie, pentru a întemeia pe veci România unitară şi mare şi de a se înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”.
După Unire, Iuliu Maniu a fost ales preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei şi ministru de Interne, ocupându-se de preluarea întregii administraţii a Transilvaniei, instalarea autorităţilor statului român în teritoriile eliberate şi asigurarea ordinii şi liniştii publice. În cursul anului 1919, s-a deplasat deseori în Vechiul Regat unde a purtat discuţii cu regele Ferdinand şi alţi lideri politici, participând şi la unele şedinţe ale Consiliului de Miniştri. După moartea lui Gheorghe Pop de Băseşti, în 1919, a fost ales președintele Partidului Național Român.
După ce Consiliul Dirigent a fost dizolvat, la 4 aprilie 1920, Iuliu Maniu s-a apropiat de Partidul Ţărănesc, care se afla sub conducerea învăţătorului Ion Mihalache.
A existat mereu o rivalitate politică între el și Ion I. C. Brătianu. Maniu, deşi recunoştea excepţionalele calităţi ale liderului liberal, era deranjat de autoritarismul cu care acesta îşi conducea partidul şi de faptul că se înconjura de oameni slabi, care se lăsau dominaţi de el. Dar mai ales, îl deranja că Brătianu ajunsese să fie foarte influent asupra regelui Ferdinand. De aceea, Maniu nu a participat la serbările încoronării Regelui Ferdinand și a Reginei Maria din 1922.
La formarea noului Partid Național Țărănesc, în 1937 a devenit președintele acestuia.
Abia în 1928 a ajuns să conducă guvernul României, fiind ales prim-ministru din noiembrie 1928 până în 1933, cu o pauză de peste un an.
Era iubit de transilvăneni, aceștia fiind dornici să schimbe ceva în politica țării dominată atât de mult până atunci de liberali. O impresionantă adunare pro-țărănistă a fost organizată în 6 mai 1928, la Alba Iulia, unde s-au strâns peste 100.000 de oameni care îl doreau pe Maniu șeful guvernului. Istoricul Ioan Scurtu scrie: ”Adunarea de la Alba-Iulia a fost cea mai mare acţiune de acest fel în întreaga perioadă interbelică, a demonstrat popularitatea Partidului Naţional-Ţărănesc, precum şi capacitatea de mobilizare a lui Iuliu Maniu, care a fost «creierul» acestei acţiuni fără precedent în istoria României”.(4)
Din păcate, ca prim-ministru, Maniu s-a confruntat marea criză economică, iar unele măsuri nu l-au ajutat să-și mențină simpatia populației.
Între faptele pozitive ale guvernării țărăniste a lui Maniu se află stabilizarea monetară, atenția acordată țărănimii, o largă amnistie politică, dreptul de vot acordat femeilor.
În 1940, i-ar fi spus cu lacrimi în ochi lui Carol al II-lea: ”Protestez în numele Ardealului și al Banatului, în contra oricăror încercări de a înstrăina Transilvania, Banatul, Maramureșul sau Crișana de la corpul statului nostru…”(5)
S-au petrecut multe și complicate lucruri în viața politică din 1940 până în 1947. Venirea generalului Antonescu la putere, abdicarea lui Carol al II-lea, venirea lui Mihai pe tron, guvernul format cu legionarii de Antonescu, dictatura militară, preluarea prin fraudă a puterii de către comuniști.
La 20 iunie 1944, Iuliu Maniu semna acordul de înfiinţare a Blocului Naţional-Democrat, alături de Partidul Naţional-Liberal, Partidul Social-Democrat și Partidul Comunist. Deşi ar fi preferat ca Antonescu să semneze armistițiul cu Aliații, el nedorind să gireze un act care prevedea pierderea Basarabiei și Bucovinei de Nord, Maniu accepta totuşi faptul împlinit al arestării mareşalului. A luat parte ca ministru de stat la formarea guvernului Sănătescu între 23 august și 2 decembrie 1944.
După 1944, comuniștii l-au chemat de două ori să preia șefia guvernului, dar a refuzat. Principala lui preocupare era să informeze cancelariile occidentale despre tendința de comunizare a României. Deși primise doar promisiuni și nici un ajutor concret, a avut ideea de a trimite câțiva fruntași țărăniști în Occident pentru a spune încă o dată Europei că situația țării era dezastruoasă. Astfel, la 14 iulie 1947, Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino încercau să iasă clandestin din țară, cu un avion, dar au fost prinși la aerodromul din Tămădău și arestați. În aceeași zi, a fost arestat și Iuliu Maniu. Comuniștii l-au găsit vinovat de ”crimă de complot, înaltă trădare, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată” și i-au dat sentința de temniță grea pe viață.
Iuliu Maniu a murit în 1953 în închisoarea de la Sighet, unde a fost aruncat în groapa comună.
________
(1) Vasile Netea, ”Istoria Memorandumului românilor din Transilvania şi Banat”, Bucureşti, Editura Europa Nova, 1993, p. 98.
(2) Ioan Scurtu, ”Iuliu Maniu”, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 12.
(3) Florin Constantiniu, ”O istorie sinceră a poporului român”, București, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2011, p. 290.
(4) Ioan Scurtu, idem.
(5) Dan Falcan, ”Iuliu Maniu: morala și politica”, revista ”Historia”.
Vezi arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică
