„Jurnal de călătorie: Portugalia mea…” (1) de Ionuț Cristache

157
Alfama, Lisabona
Alfama, Lisabona

in marginea filosofiei rubrica leviathan.ro2015, primăvara, atunci când vremurile curgeau firesc, fără pandemii, fără vaccinuri și teste de tot felul, iar lumea continua să aibă răbdare cu noi. Până la un punct…

Revăd Portugalia și Lisabona după șase ani. Mi-a fost dor de locurile frumoase de lângă ocean, de orașul așezat pe mai multe dealuri, pe malul drept al râului Tagus, cu fața spre sud. La câțiva kilometri, acolo de unde Vasco da Gama a pornit în explorarea lumii, un far  „luminează” locul în care începe Atlanticul. Se spune că oceanul și lumina sa limpede se transformă în aur, în soarele de după-amiază, iar sufletul său melancolic crește în sunetele de fado. Am scris, în urmă cu doi ani, un roman – Nero brac german – care își plimbă personajele prin aceste locuri de vis. Am plecat la ceas de seară, avionul a decolat la timp pentru cele patru ore și jumătate de zbor. În sala de așteptare, de la Otopeni, a fost agitație înainte de îmbarcare. Oameni mulți se învârteau printre scaune și, recunosc, nu înțelegeam ce se întâmplă. M-am lămurit repede, apăruse printre muritori o mare personalitate a spiritualității românești, un cunoscut star, o vedetă, un lider al manelei autohtone. Călătorea și el la Lisabona, pentru vreun concert în mijlocul numeroșilor români, truditori prin vestul Europei. Ce exclamații, ce răcnete, cât entuziasm… Și, bietul artist s-a trezit copleșit de admiratori, arătându-și generos dantura proeminentă când în stânga, când în dreapta. În avion, ghinion… Tânăra și simpatica însoțitoare de bord a vărsat un pahar peste genunchii maestrului, udându-l bine și cam rece. Domnul artist, fix pe fotoliul din fața mea, a privit blajin și răbdător. Oofff, viața mea… Dar, repet, a zâmbit plin de înțelegere. Un călător, ceva mai în spatele meu, spre mijlocul avionului și-a întrebat soția, cu glas care a răzbit până departe: „Știi, dragă, câți omeni mor într-un avion ca acesta, dacă se apucă domnul să cânte?” Și i-a răspuns tot el, la repezeală: „Peste o sută și ceva… Și nu vrei să-ți spun de ce? Pentru că va cânta melodia celebră Să moară toți dușmanii mei… Gusturi de călătorie, nu-i așa?

Am aterizat noaptea la Lisabona. Am ajuns la hotelul „Gat Rossio”, din centrul Lisabonei. Amabilitatea este la ea acasă, cum se spune. O salutăm pe doamna din hol, cu puținele cuvinte portugheze pe care le știm, dar ne răspunde „Bună seara, bine ați venit!”… E din Craiova și muncește de cinci ani pentru câteva sute de euro pe lună, departe de casă.

Prima zi este una a amintirilor, vrem să revedem locurile Lisabonei pe care nu le-am uitat. După o plimbare prin port, la peste douăzeci de grade, urcăm la Castelo de São Jorge, cu tramvaiul de epocă obosit și înghesuit, dar pitoresc. De sus, de pe metereze, privim peste oraș, din mijlocul vechilor ruine restaurate. Maurii au condus Portugalia din secolul al VIII-lea până în secolul al XII-lea. Au fost alungați din oraș în 1147. Păunii se plimbă liniștiți printre vizitatori. Coborâm în oraș pe trepte abrupte, pe străzi înguste, printre casele vechi și îmbrăcate în faianță albastră. Revedem și Alfama, cea mai pitorească zonă a capitalei, un labirint de străzi, alei și scări din piatră, rămase așa din Evul Mediu. Intrăm într-o vinărie mică, cu două mese din lemn, bem un vino verde, bărbatul vesel de acolo ne aduce sardine, pate de pește, ulei de măsline, bucăți mici de pâine crocantă și se încinge un dialog amestecat și simpatic. Urmează o vizită scurtă la Muzeul Fado-ului și Chitarei, apoi bem o cafea într-o încăpere decorată cu discurile și fotografiile cântăreților de muzică veche, pe Largo das Portas do Solo. Trecem, mai târziu, pe lângă palatul Azurra, cu obiectele lui din ceramică, cu tapiseriile de secol al XVI-lea și ajungem pe Rua de São Pedro, cea mai plină de viață stradă comercială, lângă piața de pește, prin mulțimea de copii și negustori agitați. Ieșim spre cele două turnuri gemene ale mănăstirii Sf. Vincent, fondată de Dom Alfonso Enrique imediat după ce a recucerit orașul de la mauri. Să nu uit, am revăzut și Santa Engracia, biserica transformată în panteon național, acolo unde este și mormântul Amáliei Rodriques, faimoasa cântăreață de fado, mormânt plin de flori proaspete în fiecare zi. Intrăm și în catedrala Lisabonei, Sé Patriarcal, iar câteva trepte mai jos este mica Igreja de Santo Antonia da Sé, care-l cinstește pe cel mai respectat fiu al Lisabonei, Sf. Anton din Padova. El este sfântul patron al femeilor care vor să-și găsească un soț. Buchetele de mireasă sunt lăsate pe altarul din catedrală, chiar și Papa Ioan Paul al II-lea s-a rugat aici, în timpul vizitei din 1982. N-am „ratat” nici Rua dos Bacalhoeiros, adică strada vânzătorilor de cod, pe care se află și vestitul magazin al plăcilor pictate manual, cu prețurile lor uriașe. Ne plimbăm prin Piața Comercială, printre arcade și clădiri galbene, unele abandonate prin anii de criză economică recentă. Au lăsat urme serioase prin Lisabona, ca și la noi acasă. Coborâm pe scările în stilul venețian, din marmură, până la râu, câțiva îndrăzneți fac plajă și încearcă apa rece, de martie. Ajungem și la Elevatorul de Santa Justa, un lift neogotic din fier, construit în 1902. Ne oprim în piața Rossio, locul în care se desfășurau, cândva, execuțiile publice și luptele cu tauri, dar și arderea pe rug a victimelor Inchiziției. Facem un popas la Cafeneaua în stil Art Nouveau Nicolo, o cunoaștem pe tânăra care ne spune că e fericită, că băiatul ei a mers în picioare, că e o zi cu soare și dansează printre mese, cu ceștile și farfuriile în mâini. Dincolo, peste stradă, e Teatrul Național Dona Maria II, iar alături e gara cu arcuri în formă de potcoavă, care o fac să arate ca un palat maur, chiar dacă e construită la sfârșitul secolului al XIX-lea. Mai este timp și pentru o plimbare prin orașul de sus, Bairro alto, plin de case pitorești, cu ghivece de flori și colivii de papagali. Este centrul vieții de noapte a Lisabonei, atunci când se scurg pe străzi cântecele triste ale cluburilor de fado.

A urmat o seară specială, despre care vă povestesc săptămâna viitoare…

Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache                      

 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.