Olivia povestește despre pasărea cardinal. Deschisesem discuția întrebând despre o pasăre neobișnuită, cu foc pe aripi, chiar așa părea, atât de puternic era roșul acela în mijlocul penajului negru ca smoala, pe care o văzusem la Niagara, în arbuștii de pe malul canadian al spectaculoasei cascade. ”E pasărea cardinal, zice Olivia. Am avut și noi una în grădină, și-a făcut cuibul în copăcelul nostru ornamental. De fapt am avut o pereche, pentru că a apărut și un mascul foarte gelos. Nu știam ce se întâmplă, ne trezeam dimineața în zgomotul unor lovituri, destul de puternice, în sticla ferestrei. Cu surprindere, am văzut o pasăre care se izbea de geam! Pur și simplu se izbea, iar și iar, cu ciocul de sticlă. Ciudățenia s-a repetat și în alte zile, până când un vecin ne-a spus să ne acoperim fereastra, să nu se mai poată oglindi pasărea în ea. În perioada de împerechere, masculii de pasăre cardinal sunt atât de geloși, încât văzându-și propria oglindire își imaginează că au de-a face cu un rival și se reped să-l atace, să-l alunge departe de cuib. Temându-ne să nu-și rupă gâtul, vecinul ne-a avertizat că se poate întâmpla asta, pasărea e destul de fragilă totuși, ne-am acoperit fereastra. Nebunia a durat doar până la depunerea ouălor. Apoi, când au ieșit puii, am asistat la altă ciudățenie: cei doi părinți pur și simplu le-au făcut vânt odraslelor din cuib! Puii au zburat, unii mai greu, alții mai ușor, dar unul a căzut și nu a reușit să se mai înalțe. Atunci l-am cules de jos, iar Alex, soțul meu, l-a așezat, cu grijă, în cuib. Unde nu a stat prea multă vreme, pentru că părinții l-au alungat iar! Nu știu ce s-a întâmplat cu puiul, n-am avut timp să stau toată ziua să-l urmăresc, dar nici pe jos nu l-am mai găsit, ceea ce m-a făcut să cred că totul s-a sfârșit cu bine”, concluzionează Olivia.
Povestea îmi pare a fi plină de tâlcuri. Uneori și oamenii văd pericole acolo unde nu sunt, orbiți de gelozie caută obsesiv presupuși competitori. Acest comportament al păsării canadiene îmi amintește de un poem, din care mai știu doar câteva versuri, cred că sunt ale lui Păunescu, dacă nu mă-nșel: ”Sunt gelos pe oricine te-atinge/ Chiar pe hainele tale-s gelos/ Pe ninsoare-s gelos când te ninge/ Pe oglinda ce minte frumos…” Cât privește duritatea părinților-păsări, care-și forțează puii să-și înceapă brusc viața de adulți, aici pilda mi se pare a ilustra perfect societatea capitalistă în care am aterizat și eu, la propriu, cu avionul, de aproximativ o săptămână, perioadă în care nu am reușit să mă adaptez nici măcar la fusul orar!…
Nu știu dacă pasărea din povestea Oliviei e chiar pasărea cardinal, întoarsă acasă am căutat pe internet imagini cu exemplare numite astfel și care nu semănau întocmai cu ceea ce văzusem eu pe malurile Niagarei, dar vreau să cred că pasărea pe care am încercat să o fotografiez e la fel cu cele din familia de păsări care a locuit o vreme în curtea lui Alex și a Oliviei. Prietenii mei (așa-i numesc de-acum, au fost atât de calzi, de binevoitori, parcă ne-am fi știut de-o viață, deși acolo, în săptămâna canadiană, i-am cunoscut!) au o casă minunată, la margine de pădure, într-un cartier select din Hamilton, oraș aflat relativ aproape de râul și cascada cu același nume. (Nu știu care e distanța în kilometri sau mile, în Canada nimeni nu se raportează la distanțe folosind aceste unități de măsură. În țara frunzei de arțar singurul instrument de măsură e timpul! Canadienii apreciază totul în funcție de timpul petrecut pe drum. Ei locuiesc, de pildă, la o oră de mers cu mașina până la serviciu și la douăzeci de minute până la primul LCBO – inițiale care definesc singurele magazine în care se comercializează alcool, monopol de stat în Canada.) Așadar, teoretic, e posibil ca păsările din Niagara și cele din Hamilton să facă parte din aceeași specie.
Poate că pasărea văzută de mine era un pui-adult, plecat de puțină vreme din cuibul părintesc, căutându-și singur rostul prin lume. O lume extrem de pestriță, care curge, continuu, în sensul curgerii râului cu apă turcoaz, dar și în sens invers, pe malul amenajat pentru promenadă, cât e ziua de lungă. Albi, galbeni, mulatri, negri, copii, tineri, bătrâni, femei și bărbați, un adevărat Babilon e Niagara. Nu știu dacă pe tot parcursul anului, dar cel puțin vara și duminica (într-o astfel de zi am fost acolo) sigur e așa. De câte ori am ajuns în locuri de la care am avut așteptări, pe care mi le-am imaginat într-un anumit fel, am fost, nu știu dacă dezamăgită, dar oricum înșelată în viziunile mele. La renumita cascadă de pe tărâm american nu am visat că voi ajunge vreodată, prin urmare nici nu m-am gândit cum ar trebui să arate. Dar am văzut un film, cândva demult, nici nu-i mai știu numele. O peliculă veche, alb-negru, în care doi îndrăgostiți ajungeau la Niagara. Îmi amintesc doar cum ea purta o pelerină impermeabilă, cu care-și acoperea și părul, un păr bogat, cu bucle mari, lejere, deoarece cascada stropea, la distanță, până la balustrada de care cei doi se sprijineau, ținându-se în brațe, în timp ce priveau imensa cădere de apă. Gândindu-mă la film, am purtat și eu în geantă o pelerină de unică folosință. Nu am avut nevoie de ea. Căderea apei e destul de departe de mal, doar vântul poate să aducă vaporii din larg, dar nu într-atât încât hainele turiștilor să fie udate vizibil. Părul meu subțire însă, extrem de receptiv la umezeală, a reacționat la atmosfera de acolo, motiv pentru care nicio fotografie făcută cu Niagara în spate, cu tot curcubeul ei dublu, nu-mi place. Plimbarea cu vaporașul, pe sub cascadă, e altă socoteală. În acest caz pelerina e absolut indispensabilă.
Ce m-a frapat la Niagara, imediat ce am ajuns, ieșind din parcare și traversând un parc destul de întins, a fost mulțimea care participa la picnicuri, pe jos, pe iarbă, la umbra copacilor, sau pe băncile așezate acolo pentru vizitatori. După îmbrăcăminte păreau indieni (din cei veniți din India, și nu din așa zisele rezervații din Canada, locuri amenajate pentru turiști, unde se vând coifuri cu pene și alte obiecte specifice, dar made in China) și musulmani, judecând după burka pe care o purtau femeile. Adunați în grupuri, în jurul unei mese improvizate, unii chiar în jurul unui grătar mic, pe care se prăjeau hamburgeri, oamenilor părea să nu le pese că sunt în mijlocul uneia dintre cele mai scumpe destinații de vacanță din Canada, la poalele unor hoteluri gigant cu multe stele, pe frontispiciul cărora se lăfăie nume de rezonanță, dintre cele mai cunoscute în lume. Până nu de mult nu vedeai așa ceva aici, a spus Radu, cel căruia îi datorăm în mare parte tot ceea ce am reușit să vizităm în săptămâna canadiană. Fără Radu, fără mașina lui, experiența noastră ar fi fost mult mai săracă. Și au voie să facă focul în parc? – întreb nedumerită. Aflu că nu era voie cu ceva timp în urmă, parcul era doar pentru plimbare, cei cazați în marile hoteluri din coasta dealului coborau aici cu o cabină trasă de funii, pentru plimbări care se continuau pe faleză. În ultimii ani imigrarea masivă în Canada a adus extrem de multă populație dornică de ajutoare sociale și sunt tot mai puțini cei care vin să muncească. Deși țara are în continuare un deficit de populație, raportat la suprafața ei, se caută totuși forță de muncă, se caută indivizi dispuși să devină fermieri, să muncească și să populeze imensele întinderi pustii. Există chiar o glumă a locului, care ilustrează foarte bine această carență de locuitori din zonele extraurbane. Se spune că dacă unui fermier din Canada îi fuge câinele de acasă, două zile îl tot vede, atât de gol, de întins e terenul. Dar asta se întâmplă, așa cum am spus, în afara orașelor, pentru că metropolele sunt suprapopulate, în Toronto zgârie-norii te înspăimântă cu capacitatea lor de a stoca impresionante colectivități umane pe verticală. Am încercat să număr etajele unui astfel de ”mastodont”, m-am încurcat și m-am oprit pe la etajul treizeci și cinci, unde, într-un balcon, am zărit o bicicletă! Se pare că și asistații social preferă tot aceste zone aglomerate. Să fii în situația asta și să-ți faci veacul pe la Niagara, unde o băutură răcoritoare sau o bere costă cam tot atât cât ai nevoie ca să mănânci o săptămână de la supermarket, nu e de ici de colo. L-am întrebat pe Radu de ce ar vrea să vină cineva aici în vacanță, de ce s-ar caza într-un hotel de lux pentru mai multe zile. Dincolo de frumusețea cascadei și a râului, imagini într-adevăr spectaculoase, dar pe care le poți admira, fără să te plictisești, maxim două-trei zile, cred eu, ar mai trebui ceva ca să se poată umple un sejur. Asta dacă nu cumva scriitorii și artiștii sunt foarte bogați în Canada și își permit să închirieze camere în hotelurile luxoase, retrăgându-se în aceste locuri mirifice ca să creeze în liniște (bănuiam că, totuși, în cursul săptămânii e liniște). Aflu repede că nu e nici pe departe așa. Radu ne duce, la plecare, pe un alt traseu, unul care ne permite să vedem și zona de distracții, un fel de sat de vacanță Mamaia, doar că mai strălucitor (și, bănuiesc, mai scump), de unde nu lipsesc caruselurile impresionante, casa groazei, un muzeu al figurilor de ceară, o casă răsturnată în care funcționează restaurante și magazine, buticuri de suveniruri la tot pasul, muzică dată tare… nimic nou, nimic străin, kitschul e la el acasă și în Canada. Este zona Niagarei care nu mi-a plăcut deloc, bine că am trecut doar, nu am zăbovit pe acolo. În schimb, Radu, câteva zile mai târziu, ne-a mai dus o dată de-a lungul râului, ocazie cu care am descoperit că apa e peste tot de culoare turcoaz și am întâlnit în drum un golf superb, în vecinătatea căruia era amenajată o traversare a râului, într-un soi de cabină-telescaun (părea un melanj între cele două). Dar nu instalația asta m-a interesat, chiar am făcut abstracție de ea, pentru a admira adâncitura perfect rotundă pe care apa, ireal de frumoasă, o săpase în malul opus.
Radu i-a dus deja la Niagara pe cei veniți de la Cluj, zice Părintele Ichim, mai rămâne să meargă și ceilalți mâine, apoi joi mergem la St. Jakob să-i vedem pe menoniți. Femeile și bărbații amish nu se lasă fotografiați, dar cu telefonul mobil tot se pot fura câteva imagini.
Fura, da, chiar așa cred ei, aflu două zile mai târziu, că aparatul de fotografiat le poate fura sufletele… Dar asta e altă poveste din țara lacurilor și a siropului de arțar.
Arhiva rubricii Jurnal de călătorie
Vezi și arhiva rubricii Ierburi dulci, pajiști amare. Leacuri și blesteme din Submarginea de Ani Bradea
