August 2022… Poate părea mai potrivită altă lună din an pentru apariția ultimului volum al trilogiei La curtea lui Urmuz, ținând cont de numele autorului său, nimeni altul decât o personalitate științifică și culturală a prezentului, recunoscută la nivel internațional?! Academicianul Gheorghe Păun a înnobilat prin cartea sa portofoliul Editurii Biscara. Îi mulțumim!
Iată un fragment din deschiderea pe care o face chiar domnia sa propriului tom, ce conține 77 de articole-eseuri:
„Mai întâi a fost serialul de articole Vedere de pe Dealul Olarilor, din «Argeş Expres», ziarul oraşului Curtea de Argeş, finalizat cu trei volume-volumaşe omonime serialului, apărute la Ars Docendi, Bucureşti, în 2014, 2016 şi, respectiv, 2018. După aceea, a urmat un dublu serial, La curtea lui Urmuz şi De la curtea lui Urmuz, primul apărut tot în «Argeş Expres», al doilea, în «Argeşul» din Piteşti, cu tabletele adunate în două volume mult similare ca format celor dinainte, apărute tot la Ars Docendi, în 2020 şi, respectiv, 2021. La curtea lui Urmuz s-au numit, la fel ca volumul de faţă. Aşadar, al şaselea, completând două „triade”. „Rotund” ar fi să mai urmeze o serie de trei, dar… e cale lungă până departe… […] Pentru a-şi păstra alura de serie, volumul de faţă repetă formatul celor dinainte, folosind (cu permisiunea şi prin bunăvoinţa editorilor lucrând acum pentru Editura Universităţii din Bucureşti) coperta realizată de Ars Docendi pentru cele două volume anterioare.”
Cum e și de așteptat, conform titlului, aproape jumătate din tabletele cuprinse în carte se concentrează asupra „trist-genial-paradoxalului Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, cunoscut sub numele literar Urmuz”. Toate acestea se regăsesc, drept repere fosforescente, și pe site-ul www.curtealuiurmuz.ro, care se dorește a fi polarizatorul evenimentelor organizate de academicianul Gheorghe Păun pentru anul 2023, când se împlinesc 140 de ani de la naşterea lui Urmuz (17 martie 1883, Curtea de Argeş) şi 100 de la moartea lui misterioasă (23 noiembrie 1923, Bucureşti)… Tot aici se adună și multe alte semne de considerație adresate lui Urmuz de numeroase personalități culturale prezente ori din trecut.
Academicianul Gheorghe Păun și-a asumat drept misiune de onoare această revigorare a unui nume literar cunoscut mai curând în străinătate decât aici, în România… Să fie doar exteriorizarea unui simplu simțământ de patriotism, ținând cont că trăiește acum la Curtea de Argeș, în apropiere de Cicăneștii copilăriei?
Întrebarea nu este retorică. Autorul, un erudit prin excelență, livrează generos cititorilor informații din multiple micro și macrouniversuri.
Matca multidimensională denumită Curtea de Argeș ne este relevată fie prin conexiunile urmuziene, fie prin trimiterile către cele două fațete antonimice ale Orașului Regal – bogata viață culturală și grija față de urbe a unor locuitori onorabili, versus modul nu întru totul eficace de administrare al edificiilor reprezentative, dar și dezamăgitorul comportament al unora dintre locuitori… Orașul de pe Argeș în Sus devine aproape un simbol al contextului național, un fel de Românie la scară mică, o confirmare a faptului că mulți dintre noi vizualizează țara drept un puzzle eterogen de valoare și nonvaloare, deplângându-i lipsa de coerență.
Cititorii cărții vor recunoaște aceste idei în articole precum O expoziţie cu totul specială, Oraşul nostru, perpetuarea în timp a alternanței pozitiv-negativ fiind cel mai bine reflectată în Oraşul, prin prima parte a secolului al XIX-lea.
Îmi permit să afirm că academicianul Gheorghe Păun, apelând abil la principiul reducere la caz cunoscut, translatează la nivel subliminal, inversând sensurile, îndemnul de a expanda patriotismul local la nivel reprezentativ, de națiune. Curtea de la Argeș (și nu mă refer doar la renumita revistă panromânească cu același nume, patronată de autor), prin aura sa nobiliară, elitistă în sensul de aur al cuvântului, poate să devină un model perfect replicabil la scară extinsă… un model real de proiect de țară.
Autorul, dominat de spiritul său de formator prin excelență, fundamentează și apologia unor repere cultural-istorice. Aricole precum Aniversări 2021, În căutarea Legilor Belagine, Un monument, lui Eminescu, Neagoe Basarab – 500, Nevoia de tradiţie nu fac altceva decât să ne convingă de mulțimea elementelor solide existente în patrimoniul nostru care ne-ar putea reconsolida sistemul valoric, comportamental, moral… căzut în derizoriu din pricina degringoladei prezente, sub amenințarea viitorului incert…
Spune autorul în eseul Omul nou și cocoșat:
„Uitată este piramida lui Maslow a nevoilor umane, uitate toate piramidele similare cu mai mult de o treaptă-două (a doua depinde de nivelul de detaliere, de «granulare»). Formulat abrupt: morcovul şi biciuşca! Plăcerea şi suferinţa, recompensa şi pedeapsa! Motivările cele mai puternice, primare, biologice (se poate spune şi animalice), rudimentare. Omul nou aici este cantonat.
Paranteză «teoretică», pentru a sublinia de ce este tragic spre ce «evoluează» umanitatea. Deasupra celor două categorii primare de motivări, plăcerea şi suferinţa, se plasează categoria (nevoilor şi) motivărilor spirituale, culturale. Omul frumos. Şi mai sus – transcendenţa, religiile, ezotericul. Omul comunicând cu Creatorul.”
Dar profunda-i analiza fenomenologică, ce pare să aplice elemente din controlul statistic al proceselor, cu scop de previzionare a unui eventual eșec, a ieșirii din limitele de acceptabiltiate ale viitorului nostru, se regăsește și în alte eseuri: Ce-am învăţat noi din pandemie?, De-a Vladimir Bukovsky, Ultima noapte de pandemie, întâia noapte de război, Faţa întunecată a energiei solare, Un manual al tranziţiei energetice, Amintiri despre viitor, Lumea, încotro ?… Iar preocuparea pentru blamarea ipocriziei, pentru relevarea intereselor forțelor (nu oculte, ci, mai curând tributare unui banal pragmatism financiar) din categoria „serviciilor şi oengeurilor, cele de pe urmă controlate de corporaţii, de marea finanţă”, se materializează în mesaje fără echivoc. Iată, mai jos, un fragment din articolul Un conflict etern: stat – cetăţean…
„Statele moderne, seculare, mediocrizate continuu sub presiunea zgomotului mediatic, aflate sub influenţa serviciilor şi oengeurilor, cele de pe urmă controlate de corporaţii, de marea finanţă, şi-au uitat menirea, s-au autonomizat, schizofrenizat (= s-au rupt de realitate) şi îl consideră pe cetăţean o resursă, un bicisnic care nu-şi cunoaşte interesul, ba chiar un adversar. […] …încet-încet, vor învăţa cetăţenii că nu au nicio şansă, mai ales că vor fi sistematic spălaţi pe creier prin ura socială generalizată (vaccinaţi şi nevaccinaţi, tineri şi bătrâni, utili şi inutili, noi şi ceilalţi) şi prin… ecranoţarc! Propun termenul ca simbol al perimetrului limitat de ecranele în care stăm tot mai mult cu ochii ţintă, prinşi în reţelele de socializare, năvoade cu ochiurile tot mai mici şi mai trainice. Iar dacă acestea două nu ajung, urmează câinele, bâta, mercenarul, eventual poliţistul-robot…”
Discursul constructiv al academicianului Gheorghe Păun restrânge aria de generalitate și se concentrează, firesc, asupra țării noastre, a prezentului de un amar pseudo-continuu.
Domnia sa atrage atenția asupra ravagiilor create de fenomenul deșcolarizării României, de mutilarea limbii noastre și încorsetarea ei în clișee goale de conținut, de apetitul maladiv pentru reforme de dragul reformelor sau în beneficiul exclusiv al „oengeurilor, cu atât mai toxice cu cât sunt mai guralive şi mai finanţate-direcţionate din afară.” (Deşcolarizarea României, Televizorind limba română, La ce e bună geometria vectorială?…)
Însă, autorul, auto-numit reţinut-pesimist, nu doar înfățișează critic un context scăpat de sub control, ci vine și propune soluția, strecurând, pe lângă nota gravă și o semnătură tradițional-ironică, penalizatoare a neconformităților:
„Da, e nevoie de o reformă, dar una profesionistă, bine intenţionată, o întoarcere la şcoala-şcoală – aşa cum toată societatea românească are nevoie de o revenire la ea însăşi, la tradiţie, la statornicie. Aş începe, adăugând supraîncărcării elevilor, cu un curs de… confucianism! Sau măcar o oră de dirigenţie despre asta, începând cu miniştrii şi experţii din Ministerul Învăţământului, vorbindu-le despre respectul pentru familie, neam, ţară, pentru şcoală şi educaţie, pentru cultură, chiar şi pentru matematică… Va suna chinezeşte pentru mulţi dintre ei, desigur…” (La ce e bună geometria vectorială?…)
Dar câte alte teme nu se regăsesc tratate deopotrivă serios, convingător, cu umor, incitant, amănunțit, motivant, exploziv…?! Câte cărți ale unor iluștri cu opera încheiată sau fervenți condeieri ai prezentului nu sunt descrise pentru ochiul cititorului, în doza potrivită pentru a-l determina să le caute și să le parcurgă în viitorul foarte apropiat?! Câte personalități remarcabile ale momentului nu intră în spectrul reflecțiilor generoase ale academicianului Gheorghe Păun?! Câți vectori-purtători de cultură din zilele noastre (precum revistele „Contemporanul”, „Leviathan”, „Sud”, „Bucureştiul literar şi artistic”…) nu sunt menționați laudativ?!
Vă veți convinge de extinsul orizont abordat în scris de academicianul Gheorghe Păun parcurgând volumul al treilea al trilogiei La curtea lui Urmuz!
Articolele-editoriale, astfel adunate, primesc din energia întregului, sporindu-și efectul individual, informativ și formativ intenționat de autor.
Și, poate, cel mai subtil mesaj exprimat de autor vine chiar din titlul trilogiei, care pare a fi un îndemn pentru cititori de a pătrunde într-o viață paralelă, cu alte înțelesuri, cu alt magnetism, într-o Curte a elitei, tributară unei interdisciplinarități de tip holistic, greu accesibilă vulgului inert ce crește numeric odată cu trecerea timpului, elită pe care s-o urmăm în eforturile sale de a rezista tuturor inovațiilor care nu ne sunt musai benefice nouă, la nivel de specie, de popor și de individ.
Citind și acest volum, ne vom molipsi iremediabil de la ilustrul academician, simptomul imediat fiind materializarea „degrabă a nevoii de exprimare, de a lua atitudine…”, cu doza de umor necesară pentru a ne proteja mintea și sufletul de asaltul unei lumi înconjurătoare ancorate într-un absurd urmuzian…
Spune domnia sa despre scris:
„Obişnuiesc uneori să spun că e leacul meu împotriva ulcerului, că ulcer faci dacă iei prea în serios ceea ce se întâmplă pe scena politică autohtonă – ca şi pe cea globală deopotrivă. Iar că e un leac bun se confirmă: eu nu am făcut până acum boala cu pricina… sper ca volumul să-i ajute şi cititorului…”
Sara Mina
editor
