”La poștă” de I. L. Caragiale

680
Costin Tuchilă La poștă de Caragiale leviathan.ro

rubrica pur si simplu caragiale logo leviathan.roComentariu de Costin Tuchilă

Ce poate fi mai banal decât un nume ca Ion Popescu? Îl vei găsi imediat, oriunde, Popeștii fiind, vai, foarte rari… Doi domni, un impiegat (1) la poștă și Ion Popescu sunt victimele șarjei satirice a lui Caragiale, publicată în prima serie a ”Moftului român” 1893 (2), cu titlul ”La poșta română”, retipărită apoi, după aproape un deceniu, în ”Calendarul Moftului român”, cu titlul ”La poștă”.

Motivul scrisorii este curent la Caragiale, la fel cum frecventă este tema, modernă, a limbajului. ”La poștă” se aseamănă cu schița-dialog ”Cum să înțeleg țăranii” din ”Vatra” (1894) (3), cu diferența că acolo dialogul absurd se naște din frânturi de propoziție reluate mecanic, prostește și aiuritor, pe când aici din nerozia, deopotrivă, a întrebărilor și răspunsurilor.

La poștă

Un domn către impiegat – Mă rog, n-a venit vreo scrisoare pentru mine?

Impiegatul – Nu… Dar de unde era să vă vie?

Domnul Știu eu? de la cineva.

Impiegatul Nu.

Domnul – Bine. (Pleacă.)

Impiegatul (scoțând capul pe ferestruică) – Mă rog…

Domnul (întorcându-se) – Poftim…

Impiegatul – Dar… cum vă cheamă pe dv. …?

Domnul – Ion Popescu.

Impiegatul – Îmi pare bine… Fiți sigur că vă vom anunța îndată ce va sosi ceva.

Domnul – Mersi.

Impiegatul – Pentru puțin. (Își retrage capul.)

Domnul Îndatorat. Vă salut. (Pleacă.)

Impiegatul (scoțând iar capul) Mă rog.

Domnul (întorcându-se) – Poftim…

Impiegatul – Dar… unde ședeți dv. …?

Domnul – La mătușă-mea.

Impiegatul – Mersi… (Își retrage capul.)

Domnul: Pentru puțin. Salutare.

A apărut pentru prima dată în ”Moftul român”, nr. 4, 7 februarie 1893, p. 3–4, cu titlul ”La poșta română”, nesemnat. Retipărit, cu titlul ”La poștă” și fără modificări, în ”Calendarul Moftului român”, 1902, p. 120. Inclus în edițiile: ”Opere”, IV (1938), p. 375 (Addenda); ”Opere”, II (1960), p. 366; ”Opere”, II (Proză. În periodice. Postume, ediția a doua, revăzută și adăugită de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav; studiu introductiv de Eugen Simion, Academia Română, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2011), p. 218. Textul de bază este cel din ”Calendarul Moftului român”, 1902. (Nota editorilor, ”Opere”, II, ed. cit., 2011).

________ 

(1) Impiegát, ~ți, s. m. Ieșit din uz. Funcționar de stat de grad inferior. [Var.: împiegát]. (Cf. DEX, 1998) Învechit. Slujbaș cu funcții neînsemnate în cadrul unei instituții. Din it.  impiegato. (Cf. NODEX, 2002).

(2) ”Moftul român” avea ca subtitlu: ”Revistă spiritistă națională, organ bi-ebdomadar pentru răspândirea ştiinţelor oculte în Dacia-Traiană”. Pe frontispiciu: Director: I. L. Caragiale. Prim-redactor: A. Bacalbașa. În plus, mențiunea Agenția Fachino, în același ton satiric referitor la științele oculte.

Revista a apărut începând din 24 ianuarie 1893, dar nu și-a încetat apariția la 23 iunie 1893, cum se spune în biografii și tabele cronologice. Ultimul număr este datat 8 iulie 1893. În total așadar, 41 de numere, nr. 39, în 23 iunie, nr. 40, în 30 iunie, ultimul, nr. 41, în 8 iulie. În numerele 40 și 41 au fost identificate texte de Caragiale: ”Poruncă domnească”, ”Adevărul”, ”Balada” semnată Macabronsky, ”Memorii din timpul războiului” în numărul 40; textele intitulate ”Între Coroană și Națiune și… «Liga literară»”, ”Istoria mutului”, ”Flăcău”, ”Precauție inutilă” în nr. 41.

”Moftul român” avea 8 pagini, ultima și uneori subsolul paginii a șaptea fiind rezervate reclamelor. Formatul era 32 de centimetri. Apărea de obicei de două ori pe săptămână. De la nr. 9 până la nr. 17 inclusiv publicația nu este datată, dar datele au fost refăcute recent de editori. Numărul 18 a apărut în 28 martie. Cu o excepție (28 martie – 4 aprilie), cadența bisăptămânală este păstrată până la 20 mai (data numărului 32), următorul, 33, apărând în 30 mai, apoi iarăși de două ori pe săptămână până la 17 iunie. Ultimele trei numere sunt săptămânale. De la numărul 9 nu mai apare subtitlul plin de haz ”Revistă națională spiritistă, organ bi-ebdomadar pentru răspândirea ştiinţelor oculte în Dacia-Traiană”, fiind înlocuit cu ”Iese de două ori pe săptămână ilustrat”. De la nr. 33 dispar din antet și numele lui Caragiale și Bacalbașa. De la numărul 7 din 19 februarie revista apare ilustrată cu caricaturi de Jiquidi.

Adresa administrației ”Moftului român” a fost la început strada Academiei nr. 24, la Tipografia Modernă, Gregorie Luis, unde se imprima gazeta, apoi pentru un număr, 9, e anunțată adresa Tipografiei ”Lupta” din Pasajul Băncii Naționale. De la numărul 10, administrația este pe strada Karageorgevici, la nr. 14, astazi strada Eugen Carada, între Lipscani și strada Doamnei, pe lângă Palatul Băncii Naționale. La sfârșitul lui aprilie redacția se mută în vecinătate, în Pasajul Vilacrosse, scara C. Tipografia ”Lupta” a lui Alexandru Lefteriu fusese schimbată de la nr. 16 cu Tipo-Litografia și Fonderia de litere Dor. P. Cucu din Bulevardul Elisabeta nr. 121. La nr. 13, 14 și 15 citim că s-a tipărit la ”Lupta” pe mașina Albert & Comp. (Frankenthal), probabil o mândrie a tehnicii în epocă… Luptă grea, într-adevăr. Prețul gazetei a fost o bună perioadă 15 bani, dar de la numărul 33 din 30 mai 1893, Caragiale se scuza cu umor, în articolul ”Către cititori”, că e nevoit să crească prețul la 20 de bani.

După opt ani de la prima serie, duminică 1 aprilie 1901 ”Moftul român” reapare, fără nici o indicație pe prima pagină asupra redacției, ci doar cu data și prețul: 20 de bani numărul. Prima pagină va fi rezervată de obicei caricaturii, pe teme politice, sociale, mondene. În pagina 2 citim, cu italice, că ”revista umoristică, satirică și literară va apărea, fără pretenție ca și fără subvenție, odată pe săptămână cu data de duminică, sub direcția d-lui I. L. Caragiale și cu colaborarea multor publiciști de netăgăduit talent. Redacția și administrația deocamdată la Tipografia Eliade strada Clemenței nr. 3.” Dedesubt, articolul-program, ca editorial, reluarea schiței-dialog ”Moftul român” din primul număr al primei serii, cu câteva modificări.

În seria a II-a a revistei au apărut 31 de numere, în intervalul 1 aprilie – 18 noiembrie 1901, același format, 32 pe 24 cm, mai mic, 21 pe 14 cm, doar la ultimele numere, începând din 21 octombrie; opt pagini, ultima, ca și prima, în mod obișnuit cu o caricatură. Din câte se presupune, de anumite treburi ale redacției se ocupa George Ranetti, care publică mult în paginile ”Moftului”, susținând diverse rubrici. Revista are acum mai mulți colaboratori, e mai variată stilistic.

Cele trei numere din ”Moftul român” care au apărut în 1902, ca seria a III-a a revistei, duminică 12, 19 și 26 mai, nu mai sunt redactate de Caragiale, care îi dăduse lui Teleor, poreclit ”Țața”, firma în proprietate, punându-i condiția să-i păstreze tradiția. Pe frontispiciul numărul 2, noul proprietar scrie: Fondator: I. L. Caragiale. Prim-redactor: D. Teleor. Ultimul număr poartă titlul, simplu, ”Moftul”. În primul număr, din 12 mai, în pagina 8, prima coloană, este tipărită o ”Cugetare” a lui Caragiale: ”Opiniile sunt libere, dar nu și obligatorii”. Cu această maximă se încheie istoria ”Moftului român”.

(3) Anul I, nr. 3, 1894, p. 91 (rubrica ”Anecdote”), fără semnătură. Textul, în curând pe acest site.

Note de Costin Tuchilă

Arhiva rubricii Pur și simplu Caragiale

1 COMENTARIU

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.