Laurențiu-Ciprian Tudor, născut în 1973 la Brașov, este poet, eseist, jurnalist cultural, sociolog, trainer și educaționist. Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2014. A iniţiat şi coordonează, din 2007, împreună cu poetul Adrian Munteanu, Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereți” din Braşov, care organizează evenimente culturale. Este secretar de redacție la revista literară „Libris” din Brașov. A debutat publicistic și editorial în anul 2003. A scris, până acum, șapte volume de poezie și este semnatarul a două cărți de dialog (cu scriitorul Daniel Drăgan și cu scriitorul și diplomatul Teodor Baconschi). Cel mai recent volum al său este Carte cu scriitori. 24 de interviuri (Editura „Creator”, 2020). Prin amabilitatea domniei sale am reușit să purtăm, ca de la trainer la trainer, acest dialog despre scris și cărți.
Camelia Filip: Care trebuie să fie de ce-ul din spatele motivației de a scrie?
Laurențiu-Ciprian Tudor: Care trebuie să fie nu știu. Știu doar care cred că este în cazul meu. O anume fascinație pentru cărți am avut încă din copilărie când asta era poate cea mai la îndemână variantă de a evada: o societate destul de gri, o familie destul de disfuncțională, un cartier muncitoresc destul de sec. Așa că lectura a devenit o adăpare, un loc al libertății (care potența libertatea), o cabină de probă a aventurii, o muncă pentru a putea fi altfel. Apoi, scrisul a venit firesc, ca un revers, ca un reflux. Pe la 14 ani am scris primele versuri, din ambiție. Treptat, scrisul a devenit melancolia mea surâzătoare, loc de autocunoaștere, de explorare a lumii și a sinelui, terapie și vânare de stări de grație: pentru că scriind menții jarul sentimentelor, aprinzi focuri și intri în infinit (ca în transă). Acum scrisul pentru mine e, mai ales, un mod de a face inocența militantă, un mod de a atinge o ars vivendi, o încercare de mă întoarce acasă: în fericire/rai.
C. F.: În ce măsură o carte îți crește influența în condițiile în care, deja, influențezi?
L.-C. T.: O carte face treaba asta singură dacă e scrisă bine și dacă poate contagia. Odată ce ai lansat-o, ea nu îți mai aparține. E clar că ea îți poate crește influența (nu îmi place verbul ăsta!), dar asta doar dacă tu și ea vă confirmați unul pe altul. Să nu se întâmple ca în relația cu haina: te face până deschizi gura. Spun asta pentru că, în principiu, cartea ta e mai deșteaptă decât tine. De ce spun că nu îmi place verbul a influența? Pentru că un scriitor bun nu vrea să fie un influencer. El vrea să fie adevărat, autentic, emoționant, adânc, contondent sau mângâietor, dar nu influențator. Comanda scriitorului nu este publicul imediat, ăla după care îți orientezi blogul sau vlogul, ci, mai degrabă, nevoia proprie, condiția umană etc. Scriitorul care se respectă are temele sale și un alt sistem de referință.
C. F.: De ce anume trebuie să țină cont un potențial scriitor când intenționează să scrie și să publice o carte?
L.-C. T.: Să țină cont de focul pe care îl are în el. De aspirațiile pe care le are, de nevoi, de adevăr, de marea cultură și de marile cărți. Trebuie să îl ardă cultura și nu să fie pentru el un divertisment mai pretențios, o ambiție sau o cale de a parveni. Trebuie să aibă niște întrebări care nu îi dau pace, o anume sete. Apoi, după ce a scris, să se preocupe să își ajute cartea să facă primii pași, ca pe propriul copil. Să o susțină. Lansări, interviuri, autografe etc., etc. Să gândească în mare, să aibă curaj, să fie creativ. Lumea cărții nu este o democrație. Trebuie să îți faci loc.
C. F.: Care sunt criteriile de care trebuie să țin seamă atunci când încep să scriu?
L.-C. Tudor: Limpezime, claritate, emoție, empatie, adevăr, frumusețe. Toate astea trebuie aduse de talent. Dacă el nu este, e greu.
C. F.: Cum îmi dezvolt abilitatea de a privi cartea ca pe un puzzle care se conturează în timp ce eu „construiesc”?
L.-C. T.: Totul nu este atât de tehnic, în beletristică cel puțin. Unii lasă textul să curgă, ca și când se scrie singur. Se eliberează de el. Alții au nevoie de un plan de bătaie, clar. Mulți își fac fișe. Depinde de structura scriitorului și de felul poveștii, de dimensiunile ei. E nevoie, totuși, de coerență.
C. F.: Cât de mult ajută feedbackul unui expert? Când îl cer?
L.-C. T.: Un expert nu te face. Un expert te confirmă, te cizelează. De învățat nu te va învăța nimeni să scrii. O să te înveți singur, dacă ai focul, dacă iubești cărțile (ele îți dau probe). Eu am dubii mari cu privire la cursurile de scriere creativă. Sunt bune ca exercițiu cultural, sunt bune poate pentru jurnaliști, bune pentru studenți, dar nu fac scriitori. Când ceri părerea unui maestru (nu îmi place expert, nu se potrivește cu scrisul)? Când deja ai fructe, când, deja, ai început. Primii pași îi faci singur. Obligatoriu.
C. F.: În ce măsură dinamica unei cărți constituie un factor care atrage cititorul?
L.-C. T.: Dinamica nu este obligatorie. Poate să lipsească. Sunt cărți în care nu se întâmplă nimic, dar sunt idei, sunt emoții, trăiri, doruri, dureri. Nu există rețete. O carte este o mâncare ciudată. Nu poți spune care este dozajul și care sunt ingredientele. Un mare scriitor vine cu o soluție și apoi apare un altul mare care contrazice totul. Și ambele desfășurări sunt adevărate, ca viața.
C. F.: La ce cote trebuie să ajungă vulnerabilitatea, atunci când scriu și de ce?
L.-C. T.: Și cu vulnerabilitatea este aceeași chestiune. Cât simți nevoia. Cartea ta trebuie să înceapă cu tine. Ea este, în primul rând, pentru tine. Dacă este a ta cu adevărat, este și valoroasă, și este și bună pentru ceilalți. Doar așa poate face trecerea de la particular la general. Știu că pare paradoxal, dar doar fiind povestea ta poate deveni și povestea altora.
C. F.: Cum dezvolt disciplina scrisului zilnic?
L.-C. T.: Această disciplină e de dorit, dar cei mai mulți scriitori nu o pot urma, cu excepția celor care au ajuns să trăiască din scris. Ceilalți scriu pe apucate. Unii la primele ore ale dimineții, alții noaptea. Depinde, iarăși, de fiecare. Unii scriitori foarte cunoscuți au unele ritualuri înainte (de desprindere): fac o plimbare, ascultă muzică ș.a.m.d.. E foarte fain să îți poți face un program zilnic. Măcar trei-patru ore. Și eu mi-aș dori.
C. F.: E important să iau seama la ce vrea cititorul să audă sau e mai important să-mi las amprenta, personalizându-mi conținutul?
L.-C. T.: Dacă scrii cu urechea ciulită, ceea ce faci nu prea e literatură. Este marketing. Da, știu și eu, ca trainer, că orice discurs sau demers trebuie să aibă în vedere caracteristicile publicului, ale auditoriului pe care îl țintești, dar, în literatura serioasă, cauți adâncimea, frumusețea și adevărul. Cauți universalul, autenticitatea. Publicul țintă ești tu, și prin tine, în specificitatea și unicitatea ta, se întrevede și omul în sine. A, ai și tu, ca autor, referențialul tău: anumiți autori, scriitori sau gânditori preferați ș.a.m.d.. E important ca ei să reprezinte excelența pentru a te întinde și tu cât mai sus. Dacă referențialul tău este facebook sau nivelul mediu, ai șanse să fii în aceleași cadre, adică mediocru.
C. F.: Cât timp îi ia scrierea unei cărți unui începător?
L.-C. T.: Până se golește de ea. Autorii exigenți nu spun niciodată că au terminat o carte, ci că au abandonat-o, pentru că, în principiu, textul poate fi perfecționat la infinit. Să nu uităm, de pildă, că Eminescu avea la poezia Mai am un singur dor nu mai puțin de 40 de variante. Dacă vrei puțin, obții puțin.
C. F.: Ce literatură spiritual-psihologică găsim în momentul actual pe piață? La ce calitate?
L.-C. Tudor: Cărți spirituale, formatoare, de psihologie sunt destule pe piață. Pentru toate gusturile și pentru fiecare nivel. Trebuie să înveți să te orientezi, să alegi, să îți cultivi gusturi alese, pentru că este și foarte multă maculatură. Evident, și în acestă chestiune, o cultură filosofică (pe care o cred obligatorie, mai ales pentru cei care trudesc în domeniul disciplinelor socio-umane) te scapă de mode, de marketing, de literatura comercială de orice tip. Trebuie să mergi la autori consacrați care și-au dovedit, deja, seriozitatea. Scriam deunăzi despre un volum din zona self-help-ului și a autoterapiei și subliniam că o cultură generală nu se face doar din rezumate și urmărind exclusiv aspectul practic (ăsta este un fix al psihologilor). Totul este mult mai subtil și mult mai adânc: filosofia poate nu îți dă întotdeauna rețete, dar îți dă un exercițiu, iar înțelepciunea devine, în timp (și pe nemăsurate), un talent. Să nu uităm că tot ce găsim, azi, în domeniul științelor sociale și a psihoterapiilor își are germenii în filosofie. Ea este mama tuturor. De la ea începem.
12 februarie 2021
Camelia Filip este coach/trainer/facilitator la „The John Maxwell Team” și coordonator național „EQUIP Leadership România”.
Arhiva rubricii Interviurile Leviathan
