„Locul speranței…” (1) de Cornelia Bartels

rtelsAu trecut sfintele sărbători ale Crăciunului, a trecut și Revelionul și am pășit fericiți pe drumul Noului An cu noi speranțe în gând, așa cum ne-am și dorit din adâncul sufletului, așa cum, la început de an, ne-am urat unul altuia cu atâta ardoare și bună-credință, că așa are să și fie! Un An Nou fericit și binecuvântat cu bucurie, împliniri, sănătate și iubire! Cel puțin așa sperăm să fie, și purtăm această speranță sincer în adâncul sufletului nostru. Cu adevărat, se știe, speranța moare ultima. Trebuie să fie așa! Nu poți trăi fără un pic de speranță. Un om fără speranță este pe jumătate mort. Tot așa cum omul căruia i se fură speranța sau nu mai are nicio urmă de speranță în suflet, fără un vis ascuns, păstrat ca o ultimă șansă în toate acțiunile sale zilnice, nu se poate bucura de viață. Așa cum mărturisea poetul Tudor Arghezi în poezia sa Speranță: „…speranța este un vis cu ochii deschiși”… Așadar, plini de speranță, să visăm mereu cu ochii deschiși în căutarea unui loc plin de vise, de lumină și de gânduri bune. În căutarea acestui loc al speranței mă opresc la toate răscrucile ivite în drumul vieții și îmi las timp să răsfoiesc din cartea întâmplărilor, căutând acele pagini unde mi-am notat câteva gânduri despre speranță, notări fugare care mi-au fost totdeauna, în momente mai dificile, imbolduri să merg mai departe, să nu renunț și de care am ținut seamă. Cu atât mai mult acum sunt în căutarea unui loc al speranței, căci, cu cât întâmplările pe care le trăiesc, pe care le trăim, nu sunt dintre cele mai liniștitoare, cu atât îl caut cu o mai mare neliniște și fervoare. Se petrec pe glob evenimente îngrijorătoare cu care mă confrunt și care îmi fură din suflul gândurilor optimiste și nu mă pot apăra decât învăluindu-mă în mantia ocrotitoare a speranței. Evenimente politice, geografice, climaterice, toate la un loc încearcă să rupă firul gândurilor pline de speranță într-o viață mai bună, liniștită, pe care să o trăim în bună pace. Dar să nu renunțăm în a ne căuta mereu locul speranței. În ceea ce mă privește caut un loc miraculos în care să-mi pot reîncărca bateriile epuizate ale sufletului, așa încât să pot funcționa și trăi mai departe. Atâta timp cât mai ai speranța alături de tine, ai totul. Atâta timp cât ai speranță, simți că trăiești, că iubești, că ai puterea să dăruiești. Când ai speranță, viața este mai frumoasă și greutățile vieții sunt mai ușor de suportat. Speranța ar trebui să dăinuie permanent în inimile noastre. Stressul și frica sunt jumătate din motivele care duc la îmbolnăvire. Optimismul și speranța sunt jumătate dintre „medicamentele” care opresc boala sau ne vindecă. Iar răbdarea este primul pas spre vindecare. Așa că, ținând cont de toate acestea, mă scol în fiecare dimineață cu noi gânduri optimiste și pline de speranță și pășesc pe cărarea prezentului, a zilei care abia începe. O nouă zi, o nouă experiență de viață, îmi spun în gând! Pentru mine fiecare dimineață este un colț de vis frumos rămas din noaptea ce a trecut, este o fărâmă de speranță ce se trezește dimpreună cu mine și pășim alături în prezentul zilei ce abia începe, este o picătură de optimism ce-mi umple paharul zilei care începe, este o fărâmă de iubire ce o port încă din zori de zi cu mine în suflet. Coelho scria în Alchimistul: „În prezent stă tot secretul; dacă dai atenție prezentului, poți să-l îmbunătățești. Și dacă îți îmbunătățești  prezentul, tot ce se va întâmpla apoi va fi mai bine. Uită de viitor și trăiește în fiecare zi învățăturile Legii și cu încrederea că Dumnezeu are grijă de copiii Lui. Fiecare poartă în sine veșnicia.” Pornesc pe  drumul dimineții cu încredere că va fi mai bine, cu toate că nu știu nimic despre ea, și totuși, încă din primii pași ai zilei ce-și deschide porțile pentru mine, mă pregătesc pentru ea cu inima împăcată și cu un călduros gând de bună dimineață. După mine, asta înseamnă speranță. Speranța este fereastra sufletului meu. O fereastră pe care o las mereu deschisă. Speranța înseamnă pentru mine lumina văzută cu inima în fiece zori de zi, atunci când ochii văd doar întunericul și cerul mereu acoperit de norii gândurilor negre. Speranța este pur și simplu un lucru bun, cu siguranță cel mai bun sentiment pe care-l am, cu care îmi este înnobilat sufletul și trupul, și lucrurile bune nu mor niciodată… Timpul poate îmi va fura din vise (a și făcut-o între timp, cu prisosință !), dar tot el, timpul, nu va reuși să-mi spulbere speranța în bine și să învăț mereu câte ceva din lecțiile primite de-a lungul vieții, să mă înțelepțesc și să nu pierd încrederea în mine, așa cum spunea Goethe: „Când vei avea toată încrederea în tine vei ști cum să trăiești.” Încerc să-mi păstrez încrederea în mine. Încerc să păstrez încrederea în oameni, căci nu putem trăi izolați, singuri. Încerc să schimb unele obișnuințe, căci după cum afirma Nicolae Iorga: „Oameni sunt mulți, dar mulți nu sunt oameni”, așa că eu caut să evit oamenii negativi, veștile negative, tot ce este agresiv și fără niciun sâmbure de iubire, de respect. Mereu caut soarele și cerul senin, chiar dincolo de norii ce-l acoperă, și-mi limpezesc ochii și gândurile, și-mi încălzesc pleoapele cu lumina speranței ce o port de-o viață, învățând mereu să o prețuiesc. „Viața o căutăm în ani, scria Tolstoi, o prețuim în zile și o irosim în clipe”, iar Sean Connery îmi completează șirul gândurilor spunându-mi: „La tinerețe nu știi câte poți să faci, iar la bătrânețe nu poți face câte știi.” Oh, da! La bătrânețe! Dar mă întreb, la vârsta înțelepciunii domoale în care mă aflu, ce se mai întâmplă? Găsesc răspunsul în cele scrise de poetul Lucian Blaga: „Câteodată îți dorești atât de tare un lucru, încât îndeplinindu-ți-se, nu te mai bucuri… Te-a costat prea mult suflet”… Totul are un preț în viață și nu îmi pot permite să mai plătesc cu sufletul de-aici înainte. Tot așa cum nu îmi pot permite să uit că mai puternică decât speranța este credința. Mă străduiesc să le păstrez pe amândouă în inima mea, în căutarea acelui loc miraculos, locul speranței, impulsionată de cele spuse de Alexandru Dumas: „Speranța e cea din urmă scânteie care se stinge în orice inimă.”

Mönchengladbach, Germania

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:

leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com; 

pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels