”Los maduritos” de Letiția Vladislav

36
letitia vladislav proza scurta leviathan.ro

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roSe sculase cu noaptea-n cap, ea, care dormea până o acoperea soarele și o miorlăiau pisicile flămânde, numai și numai să se poată bucura, în pacea ei, de dimineața până seara de discoteca pentru maturi, los maduritos, cum zicea David, copilul vecinei de peste drum, un local modest, dar cu o grădină largă, aproape de ea, unde vara venea multă lume trecută de cincizeci să danseze, iar Clarita, o mulatră cubaneză, atât de bine șlefuită de Dumnezeu, cânta cu vocea  ei adâncă cele mai frumoase cântece cubaneze, sud americane, ba chiar și spaniole. Clarita o impresionase la nebunie, tânără, frumoasă, cu temperament, o fată din care țâșnea pasiunea și când tăcea din gură. Fusese într-o sâmbătă seara acolo, în Los Maduritos, cu gândul să stea un ceas și să se întoarcă repede la filmul pe care nu dorea să-l piardă, dar, dansând ca o nebună cu ceilalți, aproape toți necunoscuți, uitase de vreme și se trezi că era trecut de unu. Clarita își luă rămas bun și cine mai avea chef să rămână acolo avea destul vin la dispoziție și conversații plăcute până la răsăritul soarelui. Cei mai mulți ”maduritos” erau perechi, să dansezi de nebun de unul singur merge, nu era singura care-o făcea, dar să stai la masă cu un pahar de vin în față și să numeri stelele de una singură nu prea mergea. Îi lipsea bărbatul. Avusese doi, era singură. Alejandro murise. Jaime, poate singurul bărbat pe care îl iubise, nu mai era nici el. Cumva se împăcase cu singurătatea, nopți reci iarna, nopți pierdute vara, nu mai aștepta nimic și nu mai avea nimic de dat. Un prieten de pe vremuri îi spusese cândva că oamenii trăiesc de fapt o iubire cu două fețe, ceva paralel, ce ai tu în cap și ce ți se oferă pe tava de aur. Niciodată nu este cum ai visat în anii tinereții absolute, eu nu mai pot trăi fără el, pentru că el îmi este destinul… Hai să fim serioși, te îndrăgostești ca o tâmpită, pentru că are ochii verzi ca iarba și buzele fierbinți ca linia ecuatorului, nu vrei balanță, nu cântărești nimic, ești aeriană, pentru că iubești și cobori pe pământ în momentul când trece prima undă de foc și miere, deșteptătorul sună, copilul plânge, ai cearcăne, pierzi tramvaiul, șeful te face atentă, bărbatul iubit la disperare îți dă de ziua ta o cremă contra ridurilor de sub ochi, ”amor, îi spui, sunt ridurile râsului”, dar te doare, ”nu-i nimic, zice el, cam malițios, am văzut că-ți apar și în colțul gurii”, te sfâșie, vezi și simți distanța dintre voi și, când doarme cu spatele la tine, îi cotrobăi prin buzunare și găsești un număr de telefon care nu are nimic de-a face cu slujba lui și grădinița de copii. Natalia Grigorievna, rusoaica aia cu curul mare pe care-o cunoscuse la teatrul copiilor și de care nu mai înceta să-ți povestească, fuga din Moscova, ce șal nebun avea iarna pe umeri, ce duios cânta în fața grădiniței, așteptând să-l ia pe copilul unui ministru, ea fiind nana acestei progenituri egoiste. Natalia. Și când Natalia se lungise în patul ei sacru, ea căutând dovezi palpabile și el crezând că nevasta-i este plecată pentru câteva zile cu copiii la bunici, ea a hotărât să-i dea libertatea și să rămână singură. Evident, nepregătită. Dusese o iubire paralelă ani de zile în suflet, iar acum putea vedea clar că acest bărbat nemaipomenit era desenat în capul ei, dar, din nefericire, pictura n-a rezistat în fața intemperiilor. Ura singurătatea. O făcea să-și aducă aminte. Toți vorbeau de prezent și viitor, iar ea se bălăcea în trecut ca broasca în baltă. Tot un prieten de demult îi povestise de discoteca asta pentru cei care rezistă vremii, ridurilor și ciclonilor sentimentali. O bună bucată de vreme n-a mai intrat acolo, dar după ce acest prieten o sunase din nou, își alesese rochia cea mai frumoasă și, cum tot nu mai avea chef să doarmă, stătea cu ceașca de cafea în grădină visând noaptea. Era ultima noapte de vară. Mai transpirau de căldură, mai țipau cicladele în părculețul din spatele casei, hormonii ei o luaseră razna, avea o poftă nebună să danseze, nu avea importanță cu cine, dansul conta, acele cântece ce-ți rupeau inima și gleznele picioarelor. Toate erau de dragoste, se iubea și se murea pe bandă rulantă, dar vocea ei, a Claritei, te izbea de pereți și-ți aducea aminte că mai trăiești și că-i al dracului de bine să fii aici, cu ceilalți, nu singură în fața unui televizor ce, în cele mai multe cazuri, te făcea să plângi de disperare.

– Ce faci, auzi vocea unei prietene, cam de vârsta ei, vânzătoare la Consum, te văd foarte aranjată azi…

– Merg la ”Los Maduritos”.

– Glumești, nu?

– De ce?

– Nu crezi că ești cam trecută de rumba?

– Nu, zise, rumba mea abia începe, Silvia.

– Am auzit că merg toți șontorogii acolo și că sunt din cale-afară de penibili…

– Ai auzit. I-ai și văzut?

– Nu, zise, singură n-am curajul să apar nici în fața porții.

– Ei bine, zise, am mai fost acolo, acum câteva săptămâni și, crede-mă, a fost senzațional. Schilozi n-am văzut. Era o grupă micuță de handicapați psihic, care veniseră acompaniați de doi tineri asistenți și, n-ai să crezi, toți am dansat cu ei și au fost extrem de recunoscători…

– Iartă-mă, zise, este groaznic. Pe mine nu mă prinzi acolo.

– Treaba ta, zise, dar n-o mai auzi nimeni.

Silvia plecase repede și era din nou singură. Îmbrăcă rochia, se pieptănă, luă sandalele de vară și o poșetă micuță, avu grijă să ascundă cheia între zidul grădinii și tulpina lămâiului, de frică să nu i se fure poșeta și să nu mai poată intra în casă și plecă pe stradă în jos pînă la Glorieta, apoi trecu de discoteca tineretului, unde stăteau deja toți afară așteptându-și prietenii. Dincolo de stradă era un bufet și o pufni râsul văzând că se făcuse o coadă de vreo douăzeci de persoane așteptând să se elibereze un loc la o masă. Aproape toți erau tineri și se gândi că preferau să intre în arenă cu burțile pline. Trecu de ei, apoi coti pe o altă străduță de unde răzbăteau voci. Era în fața discotecii ei latine. Clarita stătea pregătită. În fața ei, exact ca și data trecută, o grupă de câțiva tineri handicapați împreună cu un clown ce-i făcea să râdă.

– Nu intri?, auzi în spatele ei.

Era Fredi, elvețianul. Un fel de cocoș occidental care se pierdea  prin ograda vecină în căutarea găinușilor. Unele, destul de tâmpite, plecau cu el în casa închiriată, îi spălau hainele și-i pregăteau mâncarea o vreme, dar cum Fredi nu se gândea la nicio relație serioasă, plecau și nimeni nu mai auzea de ele.

– Mă gândesc, zise.

– Putem dansa împreună, zise el, cu Lena am cam terminat-o.

– De ce?

– Acum a descoperit pasiunea pentru nepoți, răspunse, eu nu pot… vreau o Lena numai pentru mine.

– Dau o tură până la mare și o să văd. Acum nu intru. Iar cu Lena… îmi pare rău… nu te-ai gândit că ai și tu o vină?

– Madame Freud, zise, eu vreau dragoste, nu nepoți…

– Ciao, vecine…

Coborî până pe malul mării. Chiringuitos gemeau de lume. Promenada era și ea plină. O singură stea peste mare, luna se ascunsese pe undeva, mirosea a sare, a jasmin și o pace ciudată cădea peste ei, ca o ploaie de vară. Bău o apă. Era nemaipomenit să stai cu picioarele desculțe în nisip și să simți cum îți intră marea printre degete. O familie, încă lungită pe șezlong, își urmărea copiii care se bălăceau în mare. Se întoarse pe același drum, dar nu intră în discotecă. Trecu strada tocmai când Clarita urla ”ay pieles, el embrujo de la luna y esa magia que hay en tu mirar”, se gândi la Alejandro și la țiganii lor din Torre del Mar, apoi la Jaime, simți cum o podidesc lacrimile și grăbi pașii spre casă. Nu dorea să o vadă niciun vecin plângând în fața unei discoteci. Căută cântecul care o făcea să fiarbă, să miroasă a mare și a flăcări, deschise sticla de vin, aprinse o lumânare și începu să danseze. ”Buleria, buleria, tan dentro del alma mia, es la sangre de la tierra en que naci…”. Lăsă muzica la maximum. Toți decibelii lumii se împrăștiaseră până la casa Silviei. O auzi cum bate la poartă, dar nu deschise. Dansa. Își scutura toate durerile, trecute de o sută de ani, dar încă prezente, când nu avea nevoie de ele. Nu se mai întrebă nici cine era, nici de unde venea. Era numai noapte. Ultima noapte din vara asta. ”Uneori toamna vine prea repede, își zise, turnându-și încă un pahar de vin, dacă am să mor, zise, am să mor din dragoste…”

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.