”Lumea tăcerii” de Florentina Loredana Dalian

555
florentina loredana dalian leviathan.ro

                                                                                                                            ”Cuvintele pe care nu le-am spus,
                                                                                                                              Sunt tot atâtea trepte de tăcere:
                                                                                                                     Adânc în mine, mai adânc m-am dus,
                                                                                                                                Acolo, unde orice vorbă piere.
                                                                                                                            De-acolo, din limanul necuprins,
                                                                                                                               Din lumea fără mal a nerostirii,
                                                                                                                              Pe treptele tăcerii s-au prelins
                                                                                                                                 Din ascunziş, luminile iubirii.”

                                                                                                                                                      Zorica Laţcu

 

ganduri dulci amarui florentina dalian rubrica leviathan.roM-am întrebat adeseori cum arată lumea fără sunet. Să nu poţi asculta o melodie sublimă, să nu-ţi auzi copilul gângurind, strigând mamă sau tată, pe cel drag mărturisindu-ţi ”te iubesc”, un tril de mierlă, foşnetul frunzelor toamna, aplauzele care-ţi sunt adresate, ropotul ploii… Pentru noi, cei care auzim, această lume pare că nu există. Şi totuşi, există o lume a tăcerii, dincolo de vorbele rostite, dincolo de zgomotul atât de inutil uneori. Este lumea celor care nu aud. Ei îşi spun simplu: surzi. Dar nu întotdeauna surzii sunt ei. Adeseori noi, auzitorii (cum ne numesc), suntem mai surzi decât surzii: la mesajul Mântuitorului, la mesajul inimilor, al tăcerilor…

Experienţa mea cu surzii se raportează la trei întâmplări.

Prima, din copilărie, când, pentru o vreme, am locuit în aceeaşi curte cu o femeie surdo-mută. Nu ştiu nici acum când şi cum am început să comunic cu tanti Leana, femeia de la pangarul bisericii, dar îmi amintesc bine că întotdeauna înţelegeam ce îmi spunea şi, la rândul ei, pricepea de la mine. I-am reţinut chipul, căldura şi mai ales gestul pe care îl făcea când îmi ”spunea” că sunt frumoasă. Ea nu era. Acum nu mai are nevoie nici de frumuseţe (aceasta în sens limitat, fizic), nici de cuvinte. Se află în lumea de dincolo de tăcere. Tanti Leana m-a învăţat pentru prima dată că omul nu are nevoie neapărat de cuvinte pentru a exprima lucrurile esenţiale din viaţa unui om: emoţii, trăiri, sentimente, mai cu seamă pe cel mai sublim dintre ele – sentimentul iubirii.

Cea de a doua experienţă e de dată mai recentă şi m-a învăţat că nu doar emoţii şi sentimente se pot transmite fără ”sonor”, ci şi informaţii. Eram invitată la un festival literar la Galaţi şi trebuia să ajung la o anumită instituţie. Neştiind drumurile pe-acolo, am oprit maşina şi am coborât să întreb. Trei persoane diferite mi-au dat indicaţii eronate, trimiţându-mă în bălării, nicidecum unde aveam nevoie. Înainte de a face apel la gestul de urgenţă, ”sună un prieten” (adică pe organizator), am zis să-mi mai încerc norocul o dată. M-am îndreptat către un grup de trei persoane şi abia după ce am pus întrebarea am realizat că erau surde. Nu ştiu cum m-au înţeles, nu ştiu cum mi-au explicat (prin gesturi, fireşte), dar ştiu cu siguranţă că, în urma indicaţiilor date de ei, am găsit din prima instituţia căutată. Orice alt comentariu e de prisos.

Aceste două experienţe m-au impresionat în mod deosebit, astfel că atunci când am fost invitată să fac parte din juriul unui concurs de pantomimă și teatru mimat, am acceptat pe loc invitaţia. Festivalul la care am luat parte în calitate de jurat mi-a întărit şi mai mult convingerea că adeseori ne împiedicăm de cuvinte şi că gesturile şi mimica (ridicate la rang de artă, în cazul de faţă) grăiesc suficient.

Actorii – buni şi foarte buni – din Craiova, Bucureşti, Harghita, Slatina, Braşov şi Ialomiţa, au demonstrat în cele patru secţiuni ale concursului (pantomimă individual, perechi, grup şi teatru mimat) că în spatele reprezentaţiei lor stă mult talent, studiu şi muncă asiduă. M-am simţit frustrată că a trebuit să notez şi să departajez, le-aş fi dat premiu tuturor. Dar pentru că fusesem invitată cu un scop, m-am străduit să fiu cât se poate de obiectivă (atât cât poate fi obiectiv un om, raportat la propriile-i gusturi) şi cred că mi-a şi reuşit. Voi mai spune doar că am rămas impresionată, pe lângă prestaţia artistică, de bucuria, exuberanţa şi zâmbetele celor din lumea tăcerii, cărora le mulţumesc pentru încă o lecţie învăţată. ”Restul e tăcere”*)

Slobozia, 20 octombrie 2013


*) William Shakespeare, ”Hamlet”

Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian

 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.