Doresc să închin Decupajul acesta poeziei. Doresc să-l scriu cu poezia alături de condei, să-mi șoptesc versurile care-mi murmură tainic gândurile poeților, însoțindu-mi scrisul. Pentru început – acum când abia am intrat în luna mai, cea mai frumoasă lună a primăverii, a florilor, a reînvierii naturii, a iubirii – vă doresc, așa cum se cuvine, o zi bună, precum a făcut-o, iată, Mihai Beniuc în poezia Mă rog: „Mă rog la floarea de cireș,/ Mă rog la frunza de măceș,/ Mă rog la spicul grâului/ Mă rog la unda râului/ Dă-i omului tot ce-i frumos,/ Dă-i gânguritul cel duios/ Al porumbeilor pe ram,/ Dă-i boare de parfum prin geam;/ Dă-i dorul de-a umbla prin munți,/ Cu zori și cu zăpezi pe frunți,/ Cu flori pe cărărui, pe stânci,/ Cu vulturi peste râpi și stânci;/ Dă-i pâinea albă lângă vin/ Și peste casă cer senin/ Și frate bun și bun vecin/ Și somnul noaptea fără chin,/ Dă-i chipul din izvor curat/ În care și-a astâmpărat/ Și setea și obrazul cald/ În drumul lui către înalt./ Mă rog la toate câte sunt/ Să fie bine pe pământ,/ Pace, lumină, iubire.”
Mă rog și eu, cu speranța în suflet că prezicerea lui Albert Einstein: „Trei forțe vor ajunge să domine lumea – prostia, frica și lăcomia” nu se va confirma niciodată și că lumea va fi învăluită de iubire, va rămâne neumbrită, lăsându-se luminată de lumina interioară a oamenilor față de frumos, de lumina binefăcătoare a binelui, de lumina cea neînserată a iubirii, a credinței. Altfel, îi dau dreptate poetului Grigore Vieru când scria: „Dacă n-ar fi iubirea/ M-aș teme de viață.”
Poezia însăși își găsește glasul versurilor sorbind din izvorul nesecat al iubirii. Iubirea de a iubi oamenii, de a iubi natura, de a iubi muzica, de a iubi animalele, de a iubi durerile și greșelile, de a iubi iertarea, de a iubi frumosul, de a iubi viața și a nu te teme de moarte! Până și Sfântul și înțeleptul Augustin a scris o poezie intitulată, pur și simplu, Iubirea, pe care îmi îngădui să o rescriu aici pentru cititorii mei iubiți! „Dacă taci /să taci din iubire./ Dacă vorbești/ să vorbești din iubire./ Dacă corectezi pe cineva/ să îl corectezi cu iubire./ Să ai mereu/ În adâncul inimii / Rădăcina iubirii.” Iar eu voi mai adăuga: să scrii din iubire, cu condeiul muiat în făclia luminoasă a iubirii, că altfel totul s-ar frânge în întunericul suferințelor, al uitărilor, al urâtului, a regretelor, al necinstei și al necredinței. Căci „noi suntem clipa care trece prin poarta existenței ”, a spus Nichita Stănescu. Noi, numai noi, avem darul și puterea de a deschide ferestrele către cer, către visare, către poezie, către iubire, către lumina cea neînserată a credinței, a muzei către poezie, lumină ce ne însoțește mereu, pe tot parcursul vieții, ca o făclie pe care o purtăm aproape de inimă, luminându-ne cărările hotărârilor luate, răscrucile ivite pe parcursul anilor mai grei. Lumină care nu ne lasă niciodată în umbra întunericului, căci, știu, întunericul nu poate supraviețui în lumină, dar lumina poate străluci în întuneric! Nu am voie să uit toate astea și să îngădui flăcării să-și oprească pâlpâirea. Nu am voie să trădez iubirea, să părăsesc poezia, în lumea căreia mă regăsesc, poezia mă ajută să-mi păstrez flacăra inimii, speranța, lumina cea neînserată, tainică, sfântă, care a rămas atâția ani alături de mine pâlpâind tandru. Altfel totul ar fi fost prea târziu. Nici nu știu cât de rapid se strecoară în viață acest „e prea târziu”, cât de repede toate încercările mele devin „prea târzii”, și-atunci ce îmi mai rămâne? Găsesc răspunsul tot într-o poezie, cu toate că, recunosc, de la un timp nu îmi mai pun întrebări, pentru că nici nu mai aștept un răspuns. Nu mai am timp să aștept un răspuns! Poetul George Lesnea îmi vine în ajutor cu poezia Târziu: „Târziu mi-s toate, prea târziu/ Târziu începem și sfârșim/ Târziu visăm, târziu iubim/ Târziu de noi ne amintim/ Târziu mi-s toate, prea târziu// Nu știm nimic, nimic nu știm/ Zadarnic scotocim în cărți,/ Destinul ni-i prin alte părți/ Nu-i spus de grai, nu-i spus pe hărți,/ nu știm nimic./ Nimic nu știm.// Deșert ni-i sufletul deșert,/ Pământu-i sterp, și cerul gol,/ Dau corbii peste noi ocol,/ Trimite lutul sol cu sol,/ Deșert ni-i sufletul deșert.”
De altfel mi-aș fi dorit să scriu aici și despre singura carte de poezii scrisă de marele romancier Mihail Sadoveanu, volum intitulat Daim, care a apărut foarte târziu, în anii 1980, la Editura Minerva, volum ce marca centenarul nașterii marelui scriitor… Daim este cartea unor mărturisiri poetice smerite, a iubirii pe care o purtase tainic scriitorul la aproape 60 de ani pentru tânăra doamnă Valeria. Titul însumează poeziile scrise în scrisorile dedicate femeii iubite, titlul cărții având, de fapt, ascuns un subtitlu semnificatv: „Domniță a inimii mele”. Dar despre toate aceste poezii, frumoase momente poetice, voi scrie data viitoare. Semnificativ rămâne însă faptul că niciodată nu este prea târziu, că poezia frumoasă poate fi scrisă de mari romancieri, nu numai de poeți…
Nimic nou, însă, când afirm că „românul s-a născut poet”, un adevăr confirmat de marele număr de oameni care scriu poezie, unii sunt chiar poeți cu adevărat, alții se lasă numai mângâiați de pana muzei, prinși în dansul rimelor și al strofelor, brodând pe pânza sufletului la lumina cea neînserată, în lungile nopți de visare și nesomn, gânduri poetice rimate. Așa cum am citit deunăzi într-o Reamintire a Pușei Roth, în care spunea printre altele că poezia marchează începuturile literare ale fiecărui tânăr „sensibil” care, mai apoi, decide singur pe ce cărări să navigheze cu talentul său: devine poet, devine prozator, devine dramaturg? Sau alege o altă cale pe drumul vieții. Dar, orice schimbare ar avea loc, sufletul „sensibilizat” la poezie rămâne mereu într-o permanentă stare de reverberație poetică, rămâne sensibil la muzica și mesajul versurilor… că,deh!, românul s-a născut poet!
Și eu am început să scriu poezie sub apăsarea bucuriei și a suferinței primelor iubiri, să dau ascultare tânărului „sensibil”, înclinat spre visare, nostalgii, chemat într-o lume numai de el știută, care forfotea în sufletul lui, care trezea dulci suferinți, iubiri ascunse, exprimate apoi doar în lungi manifestări poetice. Aveam multe gânduri ascunse, păstrate într-o tainică tăcere, reculese apoi în versuri, în rime, în strofe… De-ale poeziei, îmi spun acum! O lume pe care am părăsit-o, nemaiscriind nicio poezie, dar față de care am rămas pururi legată, citind, cu trecerea anilor, tot mai multă poezie. În poezia scrisă îmi regăseam gândurile aproape negândite, visele aproape nevisate, iubirile aproape neiubite. Dar acum, poezia a rămas lumea în care mă scufund căutându-mi liniștea, oblojindu-mi neliniștile. Acum las poeților să se exprime pentru mine. Tânără fiind, îl citeam pe Vlahuță, ale cărui versuri îmi hrăneau setea de poezie, dar și pe Macedonski, Blaga, Labiș. Poezia lui Eminescu a rămas pentru totdeauna în sufletul meu, însoțindu-mă. Poezia a rămas hrana mea de suflet, ocupând un loc aparte în lăcașurile inimi și ale minții, hrănindu-mi dorința de visare, de nebunie poetică, de frumos, de iubire, de poezie… Poezia îmi salvează clipele de tristețe, de dezamăgire, de singurătate. Poezia, alături de natură, rămâne mereu cu mine. Este o împletire firească între poezie și natură pe care o caut pretutindeni, ca pe o oază a sufletului. Acolo mă regăsesc, îmi regăsesc liniștea. Le iubesc deopotrivă la fel de mult și ele, la rândul lor, îmi răsplătesc iubirea pe care le-o port dăruindu-mi clipe de viață deosebite, încălzite de lumina cea neînserată a speranței, plină de vise și dulci frământări. Poezia mi-a dat aripi. Poezia mi-a fost leagănul durerilor și al neliniștilor, al neiubirilor, dar și brațele care m-au îmbrățișat în momentele de neliniște sufletească, dându-mi liniștea dorită citindu-le.
Cum pot trece peste această năvală primăvăratică de care amintisem la începutul acestor rânduri, fără să nu mă opresc la poezia lui Vlahuță, Sonet: „A revenit frumoasa primăvară,/ Copacii parcă-s ninși de-atâta floare,/ Dorinți copilărești, renăscătoare,/ Fac inimile noastre să tresară…// / Iubire e în razele de soare,/ Și farmec în a codrului fanfară,/ Și visuri dulci în liniștea de sară:/ În cer și pe pământ e sărbătoare.// Ascult, privesc, respir cu lăcomie,/ Căci toată frumusețea asta-mi pare/ Că niciodată n-are să mai fie!// Și-s fericit c-am fost o clipă-n stare/ Să simt în marea lumii simfonie,/ A gândurilor mele întrupare.” …Iar versurile lui Virgil Carianopol mă ajută, la rândul lor, să mă răsfăț cu primăvara care abia a venit la noi în grădină: „Din somnul de noapte–ntunecoasă/ De unde-au stat departe de frumos,/ Se reîntorc… livezile acasă/ În rochii înflorite pînă jos.” Mi se pare că și eu port rochii înflorite până jos.
Ce m-aș face fără poezie ? Nu știu!? Ce m-aș face fără vis și fără iubire? Nu știu!
Într-un sfârșit, găsesc totuși un răspuns, ce-i aparține lui Whilliam Schakespeare, care scria : „Atâta timp cât există un nebun, un poet și un iubit, va fi vis, dragoste și fantezie. Și-atâta timp cât există vis, dragoste și fantezie, va exista speranța.”
Ce să mai adaug? Are dreptate. Tac. Tăcerea este începutul înțelepciunii…
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
