„Lumina în pictura Lianei Saxone Horodi” de Cleopatra Lorințiu

40
Liana Saxone Horodi, „Wadi-Nisnas”
Liana Saxone Horodi, „Wadi-Nisnas”

Care e dovada stilului profund personal al unui pictor? Atunci când vezi o pictură pe perete și știi sigur că e semnată de acel pictor… Asta spun eu, ca simplă iubitoare de pictură, ca admiratoare a originalității înflorite din idee, a armoniei culorilor, a lucrurilor făcute cu cap și cu suflet, deopotrivă.

Aceste rânduri nu vor să se substituie unei cronici plastice, nu vor pretinde niciodată că sunt altceva decât ecoul în cuvinte al impresiei pe care pictura Lianei Saxone Horodi a avut-o asupra mea.

Omul e cu totul deosebit. Originală, cu inimă mare, nu menajează pe nimeni, e o cascadă de energie… Și când se pune pe pictat… ei bine creează ceva de neuitat. Pentru mine e cea mai frumoasă ilustrare a dragostei de reperele românești și de reperele Țării Sfinte. Împreună. În fericită alăturare.

Ar fi atât de multe de spus despre pictura acestei artiste fără pereche. „Fără pereche” nu e o sintagmă mai colorată. Nu am mai întâlnit un asemenea pictor-personaj și ca să fiu sinceră, am colindat multe ateliere și multe galerii, am avut și am în continuare prieteni pictori din multe țări.

Critici de specialitate renumiți au reușit să traducă în cuvinte esența picturii ei: timișoreanul Victor Neumann vorbea, pe bună dreptate, despre întâlnirea Orientului cu Occidentul în opera ei, analizând comparativ picturi înfățișând vechiul București și cartierul Wadi Nisnas, veche parte a Haifei. Radu Boroianu punctează: Liana are acest duh al împărtășirii voioase, profunde, de care oamenii au atâta nevoie în lumea noastră atât de neguroasă. Expresionismul ei sudic nu e tenebros ca cel nordic, ci însorit și dătător de încredere .”

De la emoția amintirii maestrului ei, Rudolf Schweitzer–Cumpăna, înfățișat în tabloul cu Piața Amzei, la emoția straturilor temporale din picturile făcute în Israel, mai cu seamă în Haifa în care locuiește, totul e poveste rostogolită cu har sau cum zice scriitorul Eugen Uricaru: În general artiștii care au făcut Alia, care au ajuns evrei români în statul Israel, au două etape în existența lor. La Liana Saxone Horodi e una singura: e un fluviu de înfățișare, de memorie și de prezent, de simboluri amestecate și până la urmă de pură bucurie a vieții.”

Atașamentul ei față de România natală l-am putut simți în interviul filmat pe care mi l-a acordat pentru canalul YouTube al ICR Tel Aviv, acel Portret de artist în care se împletesc biografie și înțelepciune.

„Aș spune despre doamna Liana Saxone Horodi că ar trebui prezentată ca un model pentru cei născuți în România și trăitori pentru vreme scurtă, lungă sau definitiv în străinătate. Un model al relațiilor cu țara de origine, tradițiile și valorile sale culturale”, scrie atât de pertinent prof .univ. dr. Lavinia Betea.

Textele despre Liana Saxone Horodi sunt ele însele minunate, în sine.

Ce bucurie e viața asta, oameni buni!, pare ea să spună în formă și culoare, cu toate că nu uită suferințele din vremuri staliniste din România, când tatăl ei, marele avocat Saxone, fusese închis primind o pedeapsă care-i atârna amenințător deasupra capului: 16 ani de pușcărie. A fost să fie mai puțin. Iar stenica fiică, întreprinzătoare și talentată, avea să se descurce, bravă, în toate împrejurările vieții: chiar și atunci când îi era mai greu, și-a revărsat harul ei genuin asupra păpușilor și obiectelor de artizanat confecționate. Forma și culoarea au scos-o din toate impasurile. A știut să facă cu mâinile și cu bunul gust ceva care să îi bucure pe alții. Zice o vorbă veche românească: „Fă Rai cu ce ai…”

Nicio inhibiție în așternutul culorii pe pânze, nicio inhibiție în felul în care scrie publicistică. O cascadă de energie. Contaminantă. Când povestește, uiți să scrii și să întrebi. Aștepți, rostogolindu-te dintr-un subiect în altul, din amintire în prezent, din tristețe în bucurie, un râsu’-plânsu’ pe care i l-au elogiat nume celebre: Eugen Uricaru, Radu Boroianu, Alexandru Marinescu, Lavinia Betea, Radu F. Alexandru, Mihai Bujeniță, Ioana Pavelescu şi mulți, mulți alții. Toți au trimis noian de vorbe care de care mai meșteșugite și sincere atunci când cu modestele noastre mijloace, în Portret de artist, am sărbătorit-o în această toamnă la cei 80 de ani împliniți.

L-aș cita doar pe Alexandru Marinescu, cu observaţii inspirate și potrivite pentru universul acestei picturi: „Pictura Lianei Saxone are un echilibru al formelor și culorilor, încât să privești un tablou al ei echivalează întotdeauna cu o evadare din cotidian și o pătrundere într-o lume liberă, caldă, armonioasă. Liana are și o tehnică a luminii mereu surprinzătoare, încât subiectele sunt puse perfect în valoare, fie că este vorba de un peisaj sau de o vază cu flori.

Dacă în viața de zi cu zi Liana este un Vezuviu care poate erupe oricând, ca artist este poarta către Eden!”

Totul depinde de felul cum cade lumina, scria un poet român demult. Și la Liana Saxone Horodi, asemenea. Lumina însuflețește, în galeria ei de portrete, deopotrivă un chip de doamnă aflată la vârsta senectuții și al unei celebre actrițe, lumina învăluie scena întoarcerii de la munca câmpului și mărăcinișurile mediteraneene, lumina coboară pe dovlecii cărați cu căruciorul și se revarsă peste menora, candelabrul cu șapte brațe, unul dintre cele mai vechi simboluri ale evreilor. Lumina bucuriei de a picta.

Tel Aviv, 14 octombrie 2020 

Arhiva Institutul Cultural Român

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.