Postul Paștelui mi se părea întotdeauna nesfârșit. Asta mai ales pentru că, din dragoste pentru Maica, mă străduiam să îi urmez povețele și să mănânc, atât cât puteam rezista, numai din mâncărurile ei. Sigur că nu-mi ieșea tot timpul, uneori tentațiile erau mari și nu mă puteam abține să nu mă înfrupt din ceva gătit de mama cu carne sau dintr-o prăjitură, ori altceva care conținea ouă și lapte. Încercam însă. Pe de altă parte, bucatele ei de post erau așa de bune încât tot trebuia să-mi dea și mie măcar să gust, iar ea făcea asta cu mult drag, de fiecare dată.
Cu o zi înainte de începerea postului, Maica urca în pod toate vasele în care gătise sau din care mâncase până atunci. Cobora de acolo altele, oale, cratițe, farfurii pe care le folosea doar în perioadele de post. Nu conta pentru ea că vasele se spală, că oricum n-ar fi rămas pe ele urmă de grăsime. Vesela utilizată în post trebuia să fie ”curată”, zicea ea, iar eu atunci nu înțelegeam ce înseamnă asta, că doar toate vasele se spălau după utilizare și deveneau curate! Începând cu prima și până în ultima zi a postului, Maica prepara mâncărurile ei speciale, care nu conțineau niciun fel de produse animaliere, o mulțime de rețete doar de ea știute, a căror punere în practică făcea ca perioada aceea să fie foarte interesantă din punct de vedere gastronomic. Chiar dacă mama gătea pentru noi și pentru tata mâncare obișnuită (mai puțin în zilele de miercuri și vineri, când, obligatoriu, toată familia mânca de post), deseori mă duceam în odaie la Maica și-i ceream să-mi dea din bucatele ei minunate.
Sunt multe rețete pe care nici mama nu le mai prepară acum, deși sunt sigură că încă le mai știe. Îmi amintesc, în mod deosebit, de o supă, care conținea tăiței de casă și cartofi. Avea un gust senzațional și niciodată nu mă săturam cu o singură porție. Dar și de un desert pe care Maica îl prepara deseori în timpul postului, și de care se apuca de dimineață, astfel că atunci când mă întorceam de la școală o găseam în plină activitate. Îmi plăcea foarte mult să o ajut să prepare tăști și cice. Dintr-un aluat simplu de tăiței, făcut, evident, fără ouă, se întindea cu sucitoarea o foaie potrivită ca grosime, pe jumătatea căreia se puneau, din loc în loc, grămăjoare de miere de prune (așa i se spune în Submarginea magiunului). Apoi cealaltă jumătate de foaie de aluat se aducea peste aceste grămăjoare. Printre ele se trasau linii cu priznerul, o rotiță metalică prinsă într-un mâner de lemn, cu care se tăiau pătrățele de aluat umplute, rezultând astfel tăștile. Din resturile de aluat, de pe marginea compoziției, care nu mai puteau fi umplute, se rulau cu palmele bucăți lungi, tubulare, ca niște sfori mai groase. Acestea erau cicele. Era partea mea preferată din activitate. Maica se uita la palmele mele și spunea: ”Tu vei putea să faci bine pătură, atunci când vei crește, degetele tale se curbează mult, ceea ce e un mare avantaj”. Evident, pătura nu era obiectul textil cu acest nume, pătură spuneam aluatului pentru tăiței făcut în casă, aluat care se rula cu sucitoarea până când devenea o foiță subțire. Activitatea aceasta de rulat era favorizată de capacitatea de a-mi curba mult degetele și podul palmei înspre exterior, de aceea spunea Maica despre mine că am abilități înnăscute. Numai că eu nu am făcut niciodată pătură singură. Lumea s-a schimbat, chiar înainte ca Maica să plece din lumea asta, mama cumpărase deja o mașină de făcut tăiței.
Tăștile și cicele, astfel modelate, erau aruncate apoi într-o oală cu apă care clocotea. După ce se fierbeau, erau tăvălite prin griș prăjit cu zahăr. Se serveau aburinde, un deliciu!
Amintindu-mi de mâncărurile Maicii din post, nu pot să nu evoc și un episod, amuzant pentru mine acum, dar care pe ea o îngrozise atunci. Toată pregătirea asta alimentară se alătura alteia spirituale, astfel că, spre sfârșitul postului, o însoțeam la biserică pentru spovedanie. Îmi amintesc foarte bine momentul acela, când așteptam cu Maica pe holul îngust, din care se intra într-o odaie, lipită de corpul bisericii, unde preotul îi primea, pe rând, pe cei ce doreau să-și mărturisească păcatele. Eram mică, nici măcar nu începusem să merg la școală, dar o însoțeam pentru că nu mă puteam dezlipi de fustele ei, iar ea mă ducea peste tot, că până și mama se enerva din cauza asta. Maica plecase, ca de obicei, însoțită de tătăișa ei (o cumnată despre care am mai povestit). Aceasta tocmai intrase în odaia cu preotul. În hol mai erau câteva femei, dar toate stăteau la o distanță considerabilă de ușă, din respect pentru secretul spovedaniei. Eu habar nu aveam de asta atunci, și mă tot plimbam, plină de curiozitate, pe lângă ușa misterioasă. Nimeni nu mă băga în seamă, doar eram un copil neștiutor. La un moment dat l-am auzit pe preot întrebând-o pe tătăișa ce păcate a săvârșit. Mi-am apropiat urechea de ușă, suficient cât să aud răspunsul: ”Păi ce păcate să fac, părinte? Așa cum face toată lumea!” Atât am auzit, pentru că Maica a venit și m-a luat de mână și m-a dus mai încolo, unde aștepta ea și celelalte femei. Episodul ar fi trecut neobservat dacă eu, odată întoarsă acasă, nu m-aș fi lăudat mamei că auzisem ce i-a spus tătăișa preotului. Maica a fost șocată, a spus că nu mă mai duce niciodată nicăieri. Eu, văzând supărarea ei și neînțelegând-o, am început să plâng. Numai mama a izbucnit în râs zicând: ”Auzi, ce face lumea! Păi lumea fură, omoară și alte cele, pe toate le-a făcut și ea?”
Supărarea a trecut repede, pentru că în anul următor am mers iar cu Maica la spovedanie. Numai că, niciodată, nu am mai tras cu urechea lângă ușa misterioasă.
Vezi arhiva rubricii Ierburi dulci, pajiști amare. Leacuri și blesteme din Submarginea de Ani Bradea
