”Manon Lescaut și Cavalerul des Grieux” de Gheorghe Miletineanu

335
”Întâlnirea dintre Des Grieux și Manon” și ”Vizita lui Manon la Salpêtrière”. Ilustrații de Hubert-François Gravelot la Abatele Prevost, ”Histoire du Chevalier Des Grieux et de Manon Lescaut”, Amsterdam, 1753
”Întâlnirea dintre Des Grieux și Manon” și ”Vizita lui Manon la Salpêtrière”. Ilustrații de Hubert-François Gravelot la Abatele Prevost, ”Histoire du Chevalier des Grieux et de Manon Lescaut”, Amsterdam, 1753

Un concurs întâmplător de împrejurări a făcut să nu văd spectacolul cu Manon, opera lui Jules Massenet, la Opera Israeliană așa cum avusesem de gând, la una din reprezentațiile seriei de spectacole, ci la o repetiție, care urma să fie o ”generală”, dar n-a fost chiar o generală – dirijorul n-a fost mulțumit de interpretarea primului act și l-a reluat în întregime (a doua oară ”a mers” considerabil mai bine) și în cele din urmă a renunțat să repete ultimul tablou, în orice caz mai toți spectatorii au plecat din sală după încheierea tabloului precedent. În aceste condiții, oricât de bine impresionat am fost de cât am apucat să văd și să aud în condiții de repetiție, mai cu seamă din punctul de vedere al vocilor angajate în montare, nu am dreptul să scriu o cronică în toată regula. Notez în treacăt că, întorcându-mă acasă după repetiția neîncheiată, mi-am scos pârleala văzând ultimul tablou al operei într-o foarte frumoasă montare cu Anna Netrebko și Rolando Villazón, magnifici amândoi.

De ce, de ne ce, m-am hotărât să scriu totuși despre Manon, dar nu o cronică obișnuită, ci un soi de eseu. Cum spun copiii când sunt certați pentru câte-o poznă? ”Nu mai fac, promit.”

Subiectul operei lui Jules Masenet, Manon, a cărei premieră a avut loc în 1894, este împrumutat din romanul apărut în 1731 al abatelui Prévost – libretul operei a fost scris de Henri Meilhac și Philippe Gille. Romanul a provocat scandal în 1731 și apoi la reeditarea lui în 1735, iar în 1753, la o nouă reeditare a lucrării sale, autorul a îndulcit nițel aspectele ei scandaloase. Scandalul n-a împiedicat scrierea să aibă succes, poate că a stimulat chiar acest succes și romanul s-a bucurat, și în epocă și mai târziu, de o imensă popularitate. Între 1890 și 1893 Giacomo Puccini a fost și el inspirat de celebrul roman și a compus opera Manon Lescaut – libretul este creația unui adevărat colectiv de libretiști: Ruggero Leoncavallo, Marco Praga, Giuseppe Giacosa, Domenico Oliva și Luigi Illica. Lucru aproape de necrezut, și opera lui Massenet, și opera lui Puccini, amândouă, s-au bucurat de succes și sunt frecvent înscrise în repertoriile teatrelor lirice, în timp ce o operă cu același subiect compusă de Daniel Auber (1856), pe un libret scris de experimentatul dramaturg care a fost Eugène Scribe, pare să fi fost uitată cu totul, uitare nu întru totul meritată. Subiectul celor două opere care revin frecvent în repertoriile teatrelor lirice e desigur, cel puțin în linii mari, același, dar caracterul muzicii lor diferă enorm. Muzica lui Massenet are toată grația și tot farmecul lejer și elegant, care, tradițional, caracterizează muzica franceză, pe când muzica lui Puccini, mai mult decât veristă, e gravă, patetică și sfâșietoare. În perioada în care se lupta cu editorul lui ca să poată compune opera Manon Lescaut, Puccini a notat chiar, expressis verbis, ”Massenet simte povestea ca un francez, o simte cu pudră și cu menuete, eu am s-o simt ca un italian, cu o pasiune deznădăjduită”. Cred că nimeni nu poate declara o preferință certă pentru una dintre versiuni, fiindcă același ascultător, în funcție de starea lui de spirit, poate s-o prefere când pe cea dintâi, când pe cealaltă.

Întrebarea pe care mi-am pus-o în împrejurările pe care le-am menționat la începutul acestor rânduri este câți dintre cei gata oricând să declare cu deplină certitudine că povestea de iubire a lui Manon Lescaut și a Cavalerului des Grieux este una dintre marile povești de iubire din cultura europeană, alături de poveștile lui Hero și Leandru, a lui Daphnis și Chloe, a lui Tristan și a Isoldei, a lui Romeo și a Julietei, a lui Antoniu și a Cleopatrei ș.c.l., și-au dat osteneala să citească, sau să recitească romanul abatelui Prévost, care a inspirat ambele opere. Romanul este socotit de mai toți cercetătorii o capodoperă, ceea ce nu-l împiedică să conțină câteva taine – una dintre ele este caracterul eroinei, așa cum e el de-adevărat. Eu mi-am dat osteneala evocată mai sus, și țin să împărtășesc cititorilor mei rezultatele, întrucâtva surprinzătoare, ale acestei instructive experiențe.

Abatele Antoine François Prévost (1 aprilie 1697 – 25 noiembrie 1763). Portret de Georg Friedrich Schmidt, 1745
Abatele Antoine François Prévost (1 aprilie 1697 – 25 noiembrie 1763). Portret de Georg Friedrich Schmidt, 1745

Romanul abatelui Prévost nu este povestea unei iubiri împărtășite de către doi amanți la fel de îndrăgostiți fiecare de celălalt. Cavalerul des Grieux trăiește – pentru Manon – o iubire devorantă, totală, care este, încă din capul locului, o iubire obsesivă. Este o patimă mistuitoare care s-a dezlănțuit în el la un sfârșit de adolescență și de care nu e în stare să se dezbare, în pofida a tot și a toate, până când moartea nu o desparte pe Manon de el pentru totdeauna. Pasiunea devenită obsesie îl situează pe cavaler în conflict cu propriul tată, până la o ruptură definitivă, îl pune în conflict cu poziția lui socială, și în conflict cu morala – și e vorba aici de grave încălcări ale unor principii fundamentale de morală: cavalerul nu se sfiește să-și tapeze de bani prietenii, nici să obțină venituri bănești trișând la jocul de cărți. În repetate rânduri el se poate încredința că Manon nu răspunde sentimentelor lui cu sentimente identice, că nu îi este credincioasă, că e dispusă să-l abandoneze ori de câte ori soarta îi aduce în față un partener mai înstărit; însă, de fiecare dată când e părăsit, iar împrejurările i-o aduc din nou pe Manon în față, el o iartă mărinimos pentru trădarea ei. De dragul ei, cavalerul se dezice de situația lui socială și, în cele din urmă, își urmează iubita în America, unde Manon e surghiunită ca prostituată.

Manon, abia ieșită din adolescență, ca și partenerul ei, are o asemenea slăbiciune pentru lux și pentru banii care fac luxul posibil, încât îl urmează pe cel dintâi care poate să-i ofere confort și toate prisosurile care țin de confort; ea susține, firește, că de iubit îl iubește pe Des Grieux, și numai pe el, dar, atunci când are de ales, slăbiciunea pentru lux e, întotdeauna, mai puternică în ea decât sentimentul de iubire pe care îl declară.

Prévost povestește așadar istoria unei patimi maladive, bolnăvicioase, a unui flăcău care-și distruge viața din cauza acestei patimi pentru o ființă care-i întreține iluzia unui sentiment împărtășit, dar e, de fapt și de fapt, o femeie care se vinde cui o plătește mai bine, o târfă. Manon e frumoasă, deloc proastă, cu destulă pricepere de a se ține comme il faut și cu o desăvârșită lipsă de scrupule în satisfacerea apetitului ei de lux. Afirmațiile ei repetate că îl iubește pe Cavalerul des Grieux e posibil să conțină o fărâmă de adevăr, dar e vorba de o iubire căreia bogăția îi e categoric preferată. Poate că într-un târziu, exilată în America, Manon își revizuiește, cel puțin în parte, sentimentele, după ce și-a nenorocit pentru totdeauna partenerul și nu mai are cale de întoarcere în Franța.

Prima ei trădare se produce nici trei săptămâni după începutul relației cu Des Grieux – un domn B. e dispus s-o întrețină pe Manon. Părăsit, Des Grieux decide să se dedice unei cariere religioase. Un an mai târziu, Manon reapare în viața lui, Des Grieux o iartă și cei doi amanți își reiau viața împreună. Fratele lui Manon li se atașează și începe să trăiască pe socoteala lor. Un incendiu distruge toate economiile cuplului. Acesta începe să trăiască din jocul de cărți căruia i se dedică Des Grieux și la care obișnuiește să trișeze. Doi servitori ticăloși fură toți banii perechii. Manon i se vinde unui domn G. Incitată de cavaler, Manon își propune să-l tragă pe sfoară pe acest domn, care însă, neiertător, determină arestarea celor doi. Cavalerul e închis la închisoarea Saint-Lazare și află foarte curând că Manon este închisă la Hôpital général, instituția care servește drept adăpost pentru săraci și drept loc de recluziune pentru prostituate. Un bun prieten îl ajută pe cavaler să reintre în legătură cu Lescaut, fratele lui Manon. Acesta îl ajută pe Des Grieux să evadeze, ceea ce nu se întâmplă însă înainte ca Des Grieux să ucidă un servitor. Manon e eliberată de la Hôpital général. Cuplul se stabilește în cartierul Chaillot. Dar într-o bună zi, fiul domnului G., fostul amant al lui Manon, îi vizitează pe cei doi amanți, se îndrăgostește de Manon și se oferă s-o întrețină. Manon și Des Grieux pun acum la cale tragerea pe sfoară a domnului G. junior. Proiectele de înșelătorie sunt elaborate mai cu seamă de către Manon, care, de fiecare dată, înfrângând împotrivirea amantului ei la aceste proiecte, îl expune la foarte mari neplăceri numai ca să-și satisfacă ea ambiția de a fi o profitoare ingenioasă.

Un valet îl informează pe tatăl lui Des Grieux de toate cele întâmplate. Des Grieux-tatăl anunță poliția și își caută fiul. Acesta află că Manon urmează să fie exilată în America. Relațiile dintre tată și fiu se rup, definitiv. Des Grieux își plătește dreptul de a o însoți pe Manon în America. Ajunși acolo, cei doi par a se angaja pe făgașul unei existențe oneste, întemeiate pe reciprocitate. Intenționează chiar să se căsătorească. Din păcate, nepotul guvernatorului se îndrăgostește de Manon. Des Grieux se bate cu acest nepot în duel și are impresia că îl ucide. Manon și Des Grieux fug în deșert, unde, istovită, Manon își dă sufletul. Nouă luni mai târziu, Des Grieux revine, zdrobit, în Franța.

Că pasiunea nimicitoare a Cavalerului des Grieux ține de o gravă dereglare psihică, asta începe să fie evident pentru cititor foarte curând după ce și-a început lectura. Repetatele declarații de iubire ale personajului, a cărui sinceritate nu poate fi pusă la îndoială, nu pot fi interpretate decât ca o reiterare maniacală a unui atașament din care, în fond, elementul spiritual lipsește cu totul, lucru surprinzător la un personaj care are o respectabilă statură intelectuală.

Mai gingașă e lămurirea modului în care se încheagă comportamentul lui Manon. E inteligentă, cel puțin atât cât să-și urmărească cu relativă consecvență interesele. Are o anumită ținută, care produce impresie, și un anumit savoir faire, savoir vivre. Nu e ușor de spus cum l-a dobândit. Cât e de sinceră atunci când îi declară partenerului ei că îl iubește? Asta e greu, dacă nu chiar imposibil de stabilit. O fărâmă de adevăr există neîndoielnic în aceste declarații, cele mai multe dintre ele trezesc însă cititorului suspiciunea că sunt făcute numai cu scopul de a-l liniști pe cavaler, pe care Manon ține să și-l păstreze ca pe un susținător nedezmințit al ei, ca pe un țărm la care poate să se întoarcă oricând, de oricât de departe, sigură că dereglările ei vor fi cu generozitate iertate. Abia către final, în episoadele americane ale romanului, cititorul poate da crezare declarațiilor de iubire ale lui Manon, care, de altfel, nu poate cădea mai jos decât a căzut și, prin urmare, Des Grieux a rămas singura certitudine luminoasă a existenței ei.

Nu, Manon Lescaut și Des Grieux nu sunt o pereche de îndrăgostiți care să poată sta alături de Tristan și Isolda sau alături de Romeo și Julieta. Povestea lor e mai degrabă povestea modului în care o otreapă isteață poate să exploateze candorile bolnave ale unui bărbat care s-a îndrăgostit de ea și a cărui dragoste s-a transformat rapid într-o manie.

Dar și Massenet, și Puccini n-au vrut să vadă acest adevăr în romanul abatelui Prévost, oricât de evident ar fi acest adevăr. Cu ajutorul libretiștilor respectivi, și unul, și celălalt, fiecare în felul lui, au transfigurat, prin muzică, caracterul pedestru al relației dintre cei doi eroi ai romanului, au înnobilat această relație cât au putut. Cel dintâi a compus pentru trivialul personaj al eroinei cărții splendidele arii ”Je suis encore tout étourdie”, apoi ”Adieu, notre petite table”, pe urmă Gavota din actul al III-lea (”Obéissons quand leur voix appelle”), răvășitorul ”N’est-ce plus ma main” în actul din basilica Saint-Sulpice. Iar duetul final ”Tu pleures” încununează această serie de nestemate muzicale și aureolează definitiv personajul ca pe o eroină exemplară.

La Puccini după faimoasa arie a lui Des Grieux din primul act al operei, ”Donna non vidi mai”, urmează ”In quelle trine morbide” în actul al doilea și ”Sola, perduta, abbandonata” în actul american al operei; și Puccini și-a dat multă osteneală pentru ca Manon să nu apară ca o curvuliță ordinară, ci ca o veritabilă eroină de tragedie.

În amândouă operele muzica, și mai cu seamă calitatea acestei muzici, o înalță pe eroină, îi asigură o statură de personaj tragic – și în cursul acestei operații îl înnobilează și pe des Grieux, a cărei iubire psihopată e strămutată în registrul patetic al marilor iubiri.

Aș vrea să nu fiu înțeles greșit – nu sugerez nimănui, nici unui teatru liric, nici unui regizor, să încerce a monta una sau cealaltă dintre cele două opere apropiind-o de litera romanului lui Prévost. Doresc numai să-mi păstrez deplină luciditatea cu privire la natura sentimentelor evocate în romanul care le-a inspirat, și abil cosmetizate în cele două lucrări lirice, și cred – poate că mă amăgesc – că ascultători care-mi împărtășesc această luciditate au motive în plus să se desfete cu superba muzică a celor două opere și s-o aprecieze încă mai mult ca superbă.

Anna Netrebko – ”Je marche sur tous les chemins” și ”Obéissons quand leur voix appelle” – din opera Manon de Jules Massenet. Staatsopernchor și Staatskapelle Berlin, dirijor: Daniel Barenboim. Regia: Vincent Paterson

Renée Fleming – Aria ”Je suis encore tout étourdie” din opera Manon de Jules Massenet. London Philarmonic Orchestra, dirijor: Charles Mackerras

Piotr Beczala și Diana Damrau – Duetul ”Toi! Vous!…Qui, c’est moi… N’est-ce plus ma main” din opera Manon de Jules Massenet. Orchestra Operei Naționale din Lyon, dirijor: Alain Altinoglu

Luciano Pavarotti – Aria ”Donna non vidi mai” din opera Manon Lescaut de Puccini

Renata Tebaldi – Aria ”In quelle trine morbide” din opera  Manon Lescaut de Puccini. Orchestre de la Suisse Romande, dirijor: Alberto Erede

Maria Callas – Aria ”Sola, perduta, abbandonata” din Manon Lescaut de Puccini. Orchestra Philarmonia, dirijor: Tullio Serafin

Intermezzo din opera Manon Lescaut de Puccini. Metropolitan Opera, New York, dirijor: James Levine

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.