”Marin Preda – jurnalul ca formă de terapie” de Costin Tuchilă

856
marin preda jurnal intim cronică de costin tuchila

cronica literara leviathan.ro logoReiau astăzi, 5 august 2018, când se împlinesc 96 de ani de la nașterea lui Marin Preda (5 august 1922, Siliștea-Gumești, jud. Teleorman – 16 mai 1980, Mogoșoaia) o cronică de demult, difuzată la Radio România în vara anului 2004, când apărea ”Jurnalul intim” al lui Marin Preda, urmat de ”Carnete de atelier”, ediţie îngrijită de Eugen Simion şi Oana Soare; cronologie şi referinţe critice de Oana Soare; fotografii din arhiva personală şi din arhiva lui Ionel Cucu, Bucureşti, Editura Ziua, 2004*).

Harta literară a faptului real

Teritoriul literaturii nu are frontiere fixe. Un teoretician literar, Silvian Iosifescu, făcea următoarea remarcă: ”Plăsmuirea de fapte imaginare dar posibile pare inseparabilă de literatură. Există totuşi o literatură a faptului real care nu are nevoie de justificări şi certificate.” Pe harta literară a faptului real se află reportajul, literatura istorică dar şi memorialistica, aceasta din urmă ocupând un loc central nu neapărat prin numărul mare de scrieri, ci prin valorile create. De la Benvenuto Cellini, Saint-Simon, Montesquieu, Casanova, Alfieri la Stendhal, Dostoievski sau Fraţii Goncourt, de la Tolstoi, Anatole France, Gide la Malraux, Sartre sau Cesare Pavese, literatura numită generic memorialistică refuză ficţiunea şi pare a se adresa exclusiv posterităţii. Modalităţile ei principale rămân jurnalul intim şi memoriile, care în practică se confundă deseori. ”Surprinzând faptele, gândurile, impresiile cât mai aproape de momentul când au fost trăite, jurnalele – aprecia acelaşi Silvian Iosifescuau o valoare mai mare de document istoric şi psihologic decât memoriile redactate după decenii.”

”Treaba posterităţii”

Jurnalele şi memoriile se citesc şi astăzi cu mare interes. Cu atât mai mult, în cazul unor scriitori a căror amintire e încă vie printre contemporani. Aici orizontul de aşteptare implică o dorinţă, mărturisită sau nu, de senzaţional. De la curiozitate la aşteptarea unor dezvăluiri cel puţin tulburătoare distanţa devine infimă.Marin Preda Jurnal intim

Cei care au trăit o asemenea stare vor fi dezamăgiţi odată cu apariţia în volum a Jurnalului intim” al lui Marin Preda, urmat de ”Carnete de atelier” (Bucureşti, Editura Ziua, 2004), într-o ediţie îngrijită de Eugen Simion şi Oana Soare, cu o amplă introducere de Eugen Simon. Cât despre publicul avid de senzaţional, acel senzaţional de altfel fabricat artificial, el va trăi o deziluzie. Atât cât s-a păstrat din jurnalul lui Marin Preda, recuperat după moartea scriitorului în noaptea de 15 – 16 mai 1980 din dulapul de la Editura Cartea Românească şi de la fostul redactor şef la editurii, Cornel Popescu, care a păstrat două carnete cu însemnări de atelier şi manuscrisul jurnalului intim (22 noiembrie 1959 – 23 decembrie 1959), are însă un interes psihologic şi literar incontestabil.

Eugen Simion avertizează de la bun început: ”Primul lucru pe care vreau să-l precizez este că Marin Preda nu-i un diarist convins, nu crede în valoarea acestui gen ambiguu şi nici nu-i vede utilitatea literară. A citit jurnalul lui Gide şi nu-i place, citeşte jurnalul de bătrâneţe al lui Tolstoi şi este dezamăgit când observă că un mare scriitor notează nimicurile vieţii şi nu se arată, cum s-ar cuveni, înţelept şi senin în faţa lumii. În fine, Preda vorbeşte de crizele sale morale şi de neliniştile provocate de boala în care s-a instalat (nevroza) şi se gândeşte dacă nu poate să folosească aceste note în literatura propriu-zisă. Singura utilitate a jurnalului, după el, este aceea de a-l ajuta pe autor să iasă din criza teribilă în care a intrat din două motive mărturisite în chip explicit: nevroza şi despărţirea de o femeie pe care, hotărât, o iubise (Aurora). Rol, aşadar, terapeutic, nu literar. Nu-i singurul scriitor care gândeşte astfel. Kafka, pe care Preda îl citise, ţine un jurnal intim pentru a se salva. Tolstoi scrie zilnic pentru a-şi mărturisi păcatele şi, astfel, a se pocăi. Preda este mai rezervat în această privinţă. El nu-şi caută justificări morale pentru a scrie un jurnal spre a-l lăsa apoi posterităţii: notează numai sub presiunea unei stări de criză şi cu un scop foarte precis. Când scopul este atins, părăseşte fără regret jurnalul secret.”

Această caracterizare a fragmentelor din ”Jurnalul intim”, pe care Eugen Simion le analizează apoi minuţios, fixează cu limpezime rolul pe care Preda îl acorda notelor zilnice: ”Sunt şi eu de acord cu G. Călinescu că a scrie un jurnal intim cu scopul de a-l da publicităţii e un non-sens. Publicarea unui jurnal e treaba posterităţii, scrierea lui e o necesitate intimă, dovedită de înseşi mărturisirile făcute de el.”

Confirmarea faptului că jurnalul e doar o formă de a depăşi stările de criză o putem găsi oriunde în volumul apărut în această vară: temele obişnuite ale prozatorului, de la criza morală a individului la problema cuplului, circulă în ”Jurnal intim”, partea a doua şi a treia, din anii 1958 şi 1959, în cele câteva pagini ale ”Jurnalului foarte intim” din anii 1964, 1965, 1966 şi 1967, în carnetele de atelier pentru romanele Risipitorii”, ”Delirul şi în notele pentru ”Cel mai iubit dintre pământeni”. Toate aceste însemnări sunt însoţite de anexe bogate, care cuprind scrisori ori fragmente de scrisori ale lui Marin Preda, note reproduse din ediţia de ”Opere” îngrijită de Victor Crăciun în 2002, la Editura Univers Enciclopedic, fragmente din articole şi interviuri ale scriitorului, pasaje din romane care diferă de varianta finală, mărturisiri ale altor scriitori despre Marin Preda: Miron Radu Paraschivescu, Petru Dumitriu ş.a.

Câteva exemple din jurnalul lui Marin Preda:

”Orele 12 dim[ineaţa]. [1958]
 

Ah, de m-aş putea odihni fără suferinţă! În oboseala mea sunt chinuit de un sentiment de impuritate pe care nu l-am avut niciodată în viaţa mea. Ce înseamnă asta? Toate actele vieţii mele, chiar şi cele imorale (şi eu recunoşteam că în mod obiectiv unele din actele mele erau imorale), le-am săvârşit cu un deplin sentiment de puritate. Atunci de unde acest sentiment necunoscut? Mă simt vinovat faţă de nu ştiu cin(şi în asta constă rătăcirea pe care o simt), nu ştiu cui să-i cer iertare, nu ştiu pentru cine sufăr şi de ce. Îmi amintesc de oameni faţă de care mă simt vinovat, dar nu le pot cere iertare, îi simt şi îi ştiu murdari. Ceea ce mă nelinişteşte e faptul că sentimentul de vinovăţie îmi şopteşte mereu în urechi: «Actele omului sunt sancţionate de propria lui conştiinţă, mai devreme sau mai târziu – bagă de seamă cum trăieşti! Dacă suferi, nu căuta să scapi de suferinţă, indiferent prin ce mijloace, nu vei scăpa de ea decât pentru ate prăbuşi în remuşcări» îmi aduc aminte de viaţa trăită cu Aurora. A fost ea curată? Da, hotărât, dar foarte adesea ceea ce este inferior în mine mă domina şi mă ispitea spre trădare şi desfrâu. Aceste ispite mă încearcă şi acum, ca o soluţie a depresiunii în care mă aflu, dar iată că soluţia e chinuitoare. Chinul vine de-acolo că puritatea a dispărut, că sunt făcut atent la urmări. Pe vremuri, când trăiam cu Nadia Strungaru, n-am fost niciodată făcut atent, unde puneam mâna pe o femeie acolo săvârşeam trădarea, dar eu nu gândeam că trădez, eu nu gândeam nimic, mă simţeam fericit de atracţia misterioasă dintre mine şi femei, şi nici nu-mi trecea prin cap să rezist măcar o clipă acestei atracţii.”

”«Da, e foarte adevărat că ai făcut totul cu naturaleţe, dar iată acum reversul acestei naturaleţi: unde sunt roadele celor două iubiri care ţi-au stăpânit simţirea? în literatură nu sunt; Moromeţii nu sunt altceva decât amintirea copilăriei; în Desfăşurarea, în Ferestre întunecate?, acolo există un oarecare elogiu al iubirii dintre cele două perechi, Ilie Barbu – Gherghina, Vasile Bodescu – Florica, dar e foarte puţin, aceste opere n-au dimensiunile Moromeţilor, nu, hotărât,iubirea ta pentru femei a rămas până în prezent un lucrufără urmări, egoist; cel puţin dear fi rămas nişte copii, drept încoronare sau pedeapsă, dar nici măcar copii nau fost.»

Astfel îmi şopteşte conştiinţa mea şi nu ştiu ce să răspund. Mi se impune să încetez cu goana după voluptăţi, dar fără ele mă simt trist şi părăsit. Aş vrea sămi revărs afecţiunea asupra unei fiinţe din preajma mea, dar gândul mă duce tot la femei şi deci la Aurora, iar gândul la Aurora este însoţit de ideea despărţirii. Ah, nu este un gând liniştitor!”

”29 sept[embrie] orele 5 dupăamiază. [1958]
 
De zece zile n-am mai notat nimic în acest jurnal şi iată pentru ce. Am citit jurnalul intim al lui Tolstoi din anul 1910 (anul morţii sale), precum şi jurnalul soţiei din acelaşi an. În loc să mă facă să mă simt zguduit şi întărit din punct de vedere moral, lectura m-a lăsat pe de o parte indiferent, iar pe de alta m- a obosit şi ma indignat. Când moare artistul dintr-un om, ceea ce rămâne este îngrozitor de coborât şi lipsit de sens. Marele artist care fusese Tolstoi dispăruse şi aveam în faţa mea un om neînsemnat, un fel de popă de ţară… El vorbea mereu de activitatea spirituală, singura care contează, şi nu observa că jurnalul său, de pildă, era o activitate foarte nespirituală sau, mai bine zis, spirituală la sensul negativ. Căci ce impresie poate să facă asupra mea,decât deprimantă, faptul că la 80 de ani un om ca Tolstoi nueste încă senin, nu este încă împăcat cu lumea, nu estencă mulţumit de sine (mulţumit cu sensul de armonios cu sine), nu este încă înţelegător cu cei din jurul său şi mai ales trăieşte în eroare? Să fim bine înţeleşi: eu nu sunt indignat că Tolstoi a fost aşa cum a fost, ci sunt indignat că există undocument care îl arată pe Tolstoi aşa cum a fost, scris de însuşi Tolstoi. Faptul mă deprimă, căci el confirmă că artistul Tolstoi murise de mult, iar Tolstoi, deşi ar fi trebuit, nu câştigase înţelepciunea necesară care săi permită să ia cunoştinţă de acest fapt şi să tragă toate consecinţele. Dacă artistul n-ar fi murit, este limpede pentru mine că Tolstoi şi-ar fi cenzurat notele şi, în ultimă instanţă, observând lipsa lor de seninătate şi frumuseţe, le-ar fi distrus.”

În Addenda, care cuprinde trei secţiuni distincte, autorii ediţiei publică fragmente din scrierile lui Marin Preda la care face trimitere jurnalul, neincluse în vreuna dintre ediţiile operelor sale: ”Adam Fântână”, proiect de roman, Merticul”, ”Vizita mamei”, ”A treia lună a primăverii”; interviuri, fragmente şi două articole relativ necunoscute: ”Despre un viitor roman al lui Marin Preda” de Anton Strihan (”Flacăra”, 17 octombrie 1948) şi, din aceeaşi revistă, o critică aspră făcută de Geo Dumitrescu nuvelei Ana Roşculeţ în 1950.

Toate aceste fragmente de jurnal, de interviuri, articole, carnete de atelier contribuie la înţelegerea şi clarificarea unor semnificaţii ale operei marelui scriitor.

Cronică difuzată în emisiunea ”Citesc, deci exist!”, realizatori: Ioan Adam și Costin Tuchilă, Radio România Tineret, 28 august 2004

________

*) Ediția a doua: București, Editura Cartex, 2007; ediția a treia: Bucureşti, Editura Art, 2014.

Citește Marin Preda, ”Jurnal intim”, ed. a treia – click aici.

Vezi și Marin Preda şi fatalitatea relaţiei” de Costin Tuchilă

”Școlarul Marin Preda era neîntrecut la compuneri” de Daniela Șontică, la rubrica Memor

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns la ”Marin Preda – jurnalul ca formă de terapie” de Costin Tuchilă | Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România Anulează răspunsul

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.