Mario del Monaco
„Il teatro e la vita non son la stessa cosa…” – Pagliacci
Personaj în sine, Mario del Monaco (1) spunea că „este simplu să fii cântăreţ, dar este mult mai dificil să fii artist, interpret”. Cu talentul său actoricesc, veleitățile histrionice, harul înnăscut al provocării emoției publicului, Mario del Monaco şi-a interpretat propria viaţă, într-o manieră vulcanică, tumultuoasă, carismatică. Tenorul in Rolls Royce avea o putere colosală de a empatiza cu personajul, simțind cu toate fibrele ființei sale şi absorbind totul în jurul său, ca un uriaș magnet. Ca profesor de canto și interpretare, se transpune în absolut orice rol. Se transformă în Violetta sfâşiată de revelația morții implacabile. Corpul se chircește, gura paralizează, ochii îngheaţă cuprinşi de spectrul morții, apoi… suspans… umerii se prăbusesc, vocea cade în declamaţie seacă si egală… acceptarea destinului… „con tal morbo, ogni speranza e morta”… (Traviata).
Sunt convinsă că, dacă ar fi interpretat pe scenă rolul Traviatei, nu ar fi fost de mirare să ne convingă că este cea mai diafană şi credibilă Violetta din câte va fi cunoscut scena lirică.
Mario del Monaco este un italian clasic, educat, politicos, modern, amabil, comunicativ și se transformă într-o fracțiune de secundă în Canio, scrutând amenințător oglinda, chinuindu-se în temeri, într-o paletă inepuizabilă de expresii schizoide, sarcastice, furibunde… Revine printre noi și ne explică simplu și firesc: „Lo specchio mi e molto utile”. Brusc, chipul i se contractă iar, săgeţile din priviri te străpung, pumnul strâns se ridică! Sangue… Sangue… Sangue…
Mâini uriaşe, degetele sale sunt ca nişte maşini de sugrumare, unelte de exorcizare, în plin ritual de magie, în care timpul se suspendă, emoția ne răvășește.
Mare mi-a fost surpriza să aflu că Mario del Monaco era mărunt de înălţime. Paradoxal, ţinuta sa statuară, impunătoare umplea întreaga scenă, aşa cum puţini artişti au știut să o facă.
Prezenţa lui copleşitoare i-a creat aparenta unui colos, pieptul viguros, de atlet al cântului, picioarele înfipte în podea ca nişte ancore, atitudinea fermă, virilă a lui Pollione, Radames…
Niciodată sătulă de povestea lui Othello, ascult, simt, văd, caut cu mare nesaţ, descoperind mereu versiuni, fragmente, înregistrări, fiecare având nuanţe noi. Îi compar pe Mario del Monaco, colosul de neclintit și pe Domingo, fermecătorul, fragilul.
Amenințător, orgolios, crud, răzbunător, poruncitor, nepământean, dramatic, nebun, cu voce sumbră, premonitorie, cu durerea înecată în ură, cu muşchii feţei înţepeniţi de suspiciunea otrăvită, Del Monaco scrutează cu privirea insistentă chipul Rosannei Carteri, în rolul Desdemonei, cu măiestrie actoricească sublimă. Domingo, pe de altă parte, ne dezvăluie latura sensibilă, umană a maurului, bărbat îndrăgostit, rănit, înecat în propriile lacrimi, înjunghiat de bănuieli. Jocul este mai nuanțat, paleta expresiilor mai subtilă.
Frumoase şi mereu originale solutii regizorale ne transpun în poveste; cât de frumos aleargă Domingo, prăbuşindu-se în lacrimi, pe ascuns, în urma soţiei umilite, cât de dramatic se tărăşte cu ultimele puteri înspre ultimul sărut al moartei, spre ultima atingere, dar, vai, prea târziu…
Mario del Monaco creează un Othello impunător chiar şi în clipa morții.
Tragismul nobil, decorul somptuos, costumele, regiile minunate, eclerajul, gesturile studiate pană în cele mai subtile detalii şi sensuri, fac din Othello al lui Mario del Monaco o succesiune de tablouri de Delacroix, Caravaggio, Velázquez…
Cât de greu este să cuprinzi în câteva rânduri întreaga bogăţie de trăiri cu care un artist uriaş continuă să fascineze publicul peste decenii. Timbrul său unic, metalic, apăsător şi clar în acelaşi timp, nu cunoaşte nuanţele, nici falsetul. Este un luptător pe scenă, veşnic în război cu fantasmele proprii. Vocea lui este ca vioara lui Oistrah, acoperind şi aspirând totul în jur.
Rolurile sale din Pagliacci, Aida, Othello, Carmen rămân în sufletele noastre ca repere de perfecțiune lirică, dramatică şi umană.
29 iunie 2020
P. S. Mă întreb adesea cum s-ar fi adaptat Mario del Monaco interpretând Othello în prea moderna variantă regizorală de la București a fiului său, Giancarlo…
________
(1) Mario del Monaco, 27 iulie 1915, Florența–16 octombrie 1982, Mestre.
Mario del Monaco, „Dio! mi potevi scagliar…” din opera Otello (Othello) de Giuseppe Verdi, actul III, dirijor: Alberto Erede, NHK Symphony Orchestra, Tokio, 1959
Cu Tullio Serafin la pupitrul dirijoral, 1958
Mario del Monaco și Gabriella Tucci, „No! Pagliaccio non son!”, Pagliacci de Ruggero Leoncavallo, NHK Symphony Orchestra, dirijor: Giuseppe Morelli, Tokio, 25 octombrie 1961
Pagliacci, opera integral, Tokio, 1961
Aria „Nessun dorma”, actul III, Turandot de Giacomo Puccini
Cu Fedora Barbieri, duet și cabaletta „Di quella pira”, actul III, Il Trovatore de Giuseppe Verdi, Orchestra și Corul Radioteleviziunii Italiene, dirijor: Fernando Previtali
Mario del Monaco într-o lecție de canto cu soprana Kathleen McCalla; la pian: Michiko Hayashi, 1982
Vezi: Arhiva rubricii „Galerie de portrete” de Adina Romanescu
