Marta s-a trezit de dimineață, a făcut cafeaua, micul dejun și apoi a început să deretice prin casă. După vreo oră, s-a trezit și bărbatu-său care a ciugulit în fugă de pe masă, a dat cafeaua peste cap cu ochii pe ceas și a ieșit pe ușă grăbit aruncându-i un „ne vedem la prânz”.
Toată dimineața a stat la bucătărie pregătind câteva feluri de mâncare ca pentru un regiment. Nici nu și-a dat seama când trecuse timpul și deja se apropia ora mesei.
Așezată pe scaunul dinspre geam, văzu copacul din fața casei înmugurit. „Vine primăvara”, șopti femeia ștergându-și mâinile de șorțul pătat şi descusut pe margini. Televizorul din sufragerie nu se oprea aproape niciodată, era singurul care avea ceva de spus în casa aceea.
Când omul ei băgă cheia în ușă, femeia își trecu mâna prin părul decolorat, se ridică trăgând de rochia largă atârnându-i pe un corp care parcă voia să se ascundă ca după o pătură groasă și aspră și se începu să pună masa.
Mâncară în tăcere ascultând aceleași știri pe care televizorul, conștiincios, le oferea zilnic la aceleași ore. Era un fel de chiriaș cu care trăiau în casă de amar de timp şi căruia tot ei îi plăteau cheltuielile.
După ce a terminat de spălat vasele s-a retras fiecare în camera sa. Televizorul, singur în sufragerie, continua să spargă liniștea. Dacă n-ar fi fost el, nici somnul n-ar fi avut curajul să calce în locuința aceea care se asemăna cu un mormânt tăcut.
Femeia ar fi vorbit ea multe, că niciodată nu-i lipseau subiecte, dar cu cine? Omul ei devenise închis de pe vremea când ea era ocupată cu serviciul. Acum era casnică, iar el lucra cu jumătate de normă. Mult timp liber, puține de spus.
Spre seară, și-a aruncat pe umeri un pardesiu și a ieșit în fața porții. Pe la ora aceea obișnuiau să mai vină vecine la taină. Două dintre ele, mai tinerele, povesteau despre serbarea de ziua femeii la care fuseseră cu odraslele. Și despre florile pe care le primiseră de la bărbații lor. Atunci află și ea ce zi fusese. Dar trecuse.
– S-a întunecat bine, merg în casă, spuse femeia.
Bărbatu-său, privea la televizor, pe canapea, în sufragerie.
– Mâncăm?, îl întrebă.
– Da, a răspuns el.
– Astăzi a fost Ziua Femeii, spuse Marta cu jumătate de gură.
– Ce dacă a fost Ziua femeii? Noi nu suntem prefăcuți. Nu ne oferim flori, nu ne felicităm. O viață împreună e de ajuns să știm că ne iubim, sări omul ca ars.
– Îhî, făcu ea.
– Nu-ți aduc toți banii acasă? Te întreb eu ce faci toată ziua?, continuă bărbatu-său cu un ton mai ridicat.
– E adevărat, veni răspunsul.
– Bine, mai adu și tu niște pâine, spuse el dându-i de înțeles că discuția s-a încheiat.
Apoi, s-a făcut noapte. A doua zi, la aceleași ore, aceleași lucruri, același televizor, aceleași știri. Același pustiu de foarte mulți ani încoace.
Uitase că este femeie, de fapt, uitase de mult de ea însăși. De când plecaseră în lume copiii, devenise dădaca omului. Așa credea ea că trebuie să fie viața și nu știm dacă, vreodată, Marta va afla că ar fi putut fi și altfel, că viața ei nu este mai puțin importantă ca viețile celorlalți.
Ca într-o altă față a oglinzii, Fiona primise flori și cadouri scumpe de la soțul plecat peste mări și țări.
Toată ziua umblase la cumpărături și la plimbare cu prietenele iar acum, pe seară, când deja era obosită, s-a găsit să sune telefonul:
– La mulți ani, iubita mea, frumoasa mea soție!, se auzi un glas voios.
– Mulțumesc, dragule, răspunse femeia încercând să ascundă lipsa poftei de vorbă.
– Spune-mi, te rog, ți-a plăcut surpriza, cadourile?
– Da, drăguț din partea ta.
– Mi-e foarte dor de tine, susură bărbatul în telefon.
– Bine. Și mie, dar n-am putea vorbi mâine? Acum sunt foarte obosită, am sărbătorit cu fetele.
– Sigur, iubita mea, odihnește-te, vorbim mâine. Te iubesc. Somn ușor.
– Noapte bună și ție, grăbi Fiona sfârșitul conversației.
Se făcu noapte și aici. Femeia adormi cu gândul la banii pe care trebuia să-i trimită în curând bărbatu-său, visând rochii, genți, pantofi și cosmetice.
Se născuse sub o stea norocoasă, nu-i lipsea nimic, viața o răsfăța din plin și poate de aceea trecea drept o femeie exuberantă și încrezătoare.
Două femei care deși se cunoșteau, făceau parte din lumi diferite, fiecare dintre aceste lumi aflându-se la capete opuse.
Dacă am lua cele două femei și le-am așeza una în viața celeilalte, oare cum ar fi ele?
Nu vă surâde ideea de a face asta ca în povestea Prinț și cerșetor?
Va urma
Portimão, Portugalia
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
[…] „Marta și Fiona” (1) […]