Încerc să aștern câteva gânduri, mai degrabă ca reflexii generale, despre ceea ce am simțit lecturând cu sufletul la gură cartea care are un titlu atât de poetic, ”Respiro pe tâmpla timpului”, note de călătorii de Vasilica Grigoraș.
Primul gând pe care îl nutresc este cel de gratitudine, pentru că mi s-a oferit posibilitatea unor călătorii gratuite pe care le-am simțit, şi nu doar le-am imaginat, ca experiențe unice.
Gândurile pe care le aștern acum sunt roade ale unei întâlniri părinte duhovnic – fiică duhovnicească, ceea ce a adus cu sine o propunere inedită pentru mine, dar în același timp o provocare, fie doar și prin prisma privilegiului de a oferi ritualul baptismal, încă din stadiul de geneză, noii ”făpturi”, literare.
Ne amintim cu nostalgie cum copilăria fiecăruia dintre noi a fost inoportunată de întrebarea: cum ați petrecut vacanța? Dar, oricât de chinuitoare ar fi fost această întrebare, trebuie să dăm dreptate dascălilor noștri. E plin de sens să te întrebi ce ai făcut atunci când nu aveai nimic de făcut, când erai liber să faci orice. Oamenii își imaginează de cele mai multe ori că se definesc prin statutul lor social, dar, după cum constată filosoful C. Noica, omenește vorbind, ei se definesc mult mai bine prin inițiativele pe care le iau singuri și atunci când sunt liberi să facă orice. Ceea ce este al nostru și numai pentru noi trebuie să vină cândva când suntem liberi să vrem ceva, adică, în vacanță, prilej de refacere ca odihnă, dar și de reînsuflețire. Tot Noica este imperativ: cine nu făptuiește ceea ce trebuie în cursul anului este vinovat față de ceilalți; dar cel care nu-și umple cum trebuie o vacanță este vinovat față de sine.
Autoarea reușește să dea sens de vacanță peregrinărilor sale, atentă să capteze, să absoarbă şi să interiorizeze tot ceea ce ochiul pământeanului ar putea insera pe retina sufletului. Întâlnim o atenție orientată spre amănunte care nu puteau trece neobservate, dar care influențează ”duhul” călătoriei, al pelerinajului, gen: șoseaua care era ca în palmă în Ungaria, călătoria cu trenul în țară, viteza maşinii șoferului prin localitate în Bulgaria etc. Dar iz de vacanță primim şi atunci când adulmecăm cu mintea bunătățile culinare de care face amintire autoarea, semn că în vacanță poți să fii profund pământean, asta după ce înțelegem că distinsa doamnă și-a trecut ca reușite dezvoltarea unor aptitudini pe care le avea sau a unor preferințe, pentru că asta face vacanța: îți îngăduie să alegi, să respingi sau să preferi. Astfel, obiectivele trecute în revistă sunt descrise în așa fel încât să te simți într-o stare ubicuă, purtând, cum altfel, statutul asumat la începutul lecturii: turist, vizitator, pelerin. Toate cele relatate primesc o atenție distribuită în mod egal, din punct de vedere descriptiv: obiectivele istorice, frumusețile naturii, orașe, porturi, mănăstiri, Locurile Sfinte. Ele stârnesc dorința de a nu-ți afla liniștea până nu atingi, nu doar cu spiritul, acele artefacte, ca nevoie a plinătății persoanei umane. Dacă nu ai această împlinire, ai bucuria de a te găsi în fața unor adevărate lecții de istorie sau de geografie și, spre bucuria mea ca duhovnic, de adâncă spiritualitate și trăire creștină autentică.
Dar ceea ce dă nota de originalitate desăvârșită sunt acele versuri inserate, deloc întâmplător, printre notele de călătorie. Poemele de inspiraţie japoneză (haiku) şi tristihurile conferă prin lirismul lor o ţinută aparte a cărţii. Ca specie literară, în cartea Vasilicăi Grigoraş întâlnim ceea ce în literatura japoneză poartă numele de haibun. În profunzimea scriiturii descoperim supremația eternului asupra efemerului, dovadă a unor călătorii nu doar în spațiul limitat, teluric.
Închei în tonul de început, având lângă mine tot pe filosoful Noica: atunci când doi prieteni se întâlnesc, după vacanță, fiecare întreabă pe celălalt: unde ai fost? Prin urmare, cel întrebat începe să povestească despre munte sau despre mare, unde va fi fost; despre vreme, oameni și întâmplări, mai ales despre întâmplări. Dar, între prieteni buni, cel puțin, o altă întrebare ar fi cea potrivită: nu ”unde ai fost?”, ci ”până unde ai fost?”, cât de departe ai mers în truda aceasta de a te regăsi, în tihna vacanței, de a te reîmprospăta la izvoarele cele adevărate ale ființei tale? Acum ești oare destul de odihnit trupește, dar mai ales atât de adâncit sufletește, pentru a putea reîncepe lupta aceasta cu o lume care vrea neapărat să te înstrăineze? Prin mărturiile din această carte, autoarea ne confimă faptul că este posibil acest lucru şi, chiar este recomandat ca din când în când să ne bucurăm de clipe de ”Respiro pe tâmpla timpului”. Doamne ajută!
Vezi arhiva rubricii Cronica literară
