”Așa e viața între culise. Acum e senin, este o dimineață sub cerul liber, apoi se întunecă numaidecât și e deja seară. Nu e o înșelătorie complicată, dar trebuie să te adaptezi câtă vreme te afli pe scenă. Nu poți decât să evadezi, dacă ai puterea s-o faci: te-ndrepți către decor, îți croiești drum tăind pânza, fugi printre zdrențele de cer pictat, treci peste câteva vechituri și te refugiezi pe o stradă reală, îngustă, întunecoasă și umedă, care deși continuă să se numească Theatergasse datorită vecinătății teatrului, este totuși adevărată și are întreaga profunzime a adevărului.”
Franz Kafka, Scrieri postume și fragmente II, București, Editura Rao, 1998, [9], p. 214
Obișnuiam să mă întorc seara după lucru acasă luând-o pe Theatergasse. Chiar și în timpul zilei, pe această stradă era liniște, astfel că aveam deseori plăcuta impresie că mă aflu într-un oraș necunoscut, iar nu în Gmudenul meu cel bătătorit. Cunoșteam bine casele de pe Theatergasse, copacii, denivelările pavajului, ba chiar și locurile unde se aciua lumina de răsărit și de apus.
Într-o seară, am găsit o mască de arlechin. Am încercat să îmi amintesc dacă nu cumva făcea parte din recuzita noastră. Cu toate că îmi erau deopotrivă de familiare atât costumele, cât și accesoriile croite sau procurate de mine însumi, n-am izbutit să mă lămuresc dacă masca e de-a noastră ori nu. Am luat-o acasă, iar a doua zi am adus-o cu mine și am lăsat-o în camera de recuzită.
Peste câteva zile, am găsit pe aceeași Thetargasse un papuc de arlechin care, asemeni măștii, nu părea că ar aparține garderobei noastre. Atunci mă hotărâi să mă întorc la teatru, ca să depun papucul, numai bine i-ar ține de urât măștii.
Înviorat nițel de gândul meu năstrușnic, străbăteam iute strada pustie, când, în dreptul unui felinar, dădui peste o arătare – altfel n-o puteam numi –: era taman un arlechin.
Cu greu m-am oprit să nu slobozesc un strigăt de uimire, dar mi-a fost lesne să îmi vin în fire, căci făptura aceea nu părea că-mi observase prezența. Deslușii mai apoi că vorbea singură în șoaptă.
Uitându-mă cu luare aminte, băgai de seamă că arlechinului îi lipseau tocmai masca și papucul găsite de mine.
– Seara bună, omule, zisei molcom.
– Bună să-ți fie inima, răspunse arătarea, fără a da vreun semn de surprindere.
– Dumneata ți-ai pierdut pe aici masca și papucul? Omul nici nu-și aruncă privirea asupra acestuia din urmă, pe care-l țineam în mâna dreaptă.
– Într-adevăr, eu sunt acela.
– Binevoiește de vino cu mine la teatru, pesemne ai rătăcit și o mască. Omul a-ncuviințat printr-o smucire de umăr și m-a urmat în tăcere.
De cum intrarăm în cămăruța recuzitei, arlechinul s-a-ndreptat țintă spre locul unde rânduisem masca, și-a potrivit-o pe chip și n-am găsit altceva de cuviință să fac decât să-i întind papucul, pe care și l-a îndesat pe picior în pripă. Apoi mi-a cerut un pahar cu apă. M-am repezit să-i îndeplinesc dorința, și când mă-ntorsei, l-am aflat cocoțat pe un cub. După ce-și potoli setea, grăi:
– Omule, mi-ai redat viața. Înainte să-mi dai binețe, eram nevăzut. Acum sunt iarăși un om întreg. Află că aici am crescut. Oamenii teatrului m-au găsit pe Theatergasse, într-o dimineață de septembrie. Nu mi-am cunoscut părinții; m-au crescut femeile care lucrau aici, ca mai apoi un actor să se ocupe de educația mea. Eram copilul adoptiv al acestui teatru. Nu e om de acolo care să nu fi dat și el o mână de ajutor ca nimic să nu-mi lipsească. Soarta fu blândă cu mine, până când l-am întâlnit pe Vrăjitor. Acesta m-a ispitit să părăsesc teatrul, ca să păcălim lumea cu spectacole de magie. Nu m-am lăsat ispitit, fiindcă teatrul este casa mea. Vrăjitorul m-a blestemat să devin invizibil, până ce o ființă se va îndura să creadă în mine. Uite așa trăit-am ca o stafie, ani de-a rândul.
Am tot hoinărit pe Theatergasse, trăgând nădejde să mă recunoască cineva. Îmi pierdusem graiul, iar timpul se oprise locului pentru mine. Nu mai cunoșteam foamea, setea, somnul. S-a-ntâmplat ca niște cetățeni să bage de seamă că sunt numai un costum umblător, așa că o luară la fugă. Mi-am pierdut masca și papucul fugind eu însumi din calea oamenilor. Îți mulțumesc, omule bun!
**
A doua zi, arlechinul a dat probă și a fost primit iarăși în trupa teatrului, unde se perindaseră cel puțin două generații, câtă vreme se aflase el sub puterea vrăjii. Sunt singurul care cunoaște taina arlechinului, care mi-a îngăduit să o încredințez hârtiei și prin urmare tuturor acelora dintre domniile voastre care credeți că toate poveștile sunt adevărate.
15–29 august 2015/12 septembrie 2017
Vezi și: ”Povestea sufleorului – schiță după un fragment de Franz Kafka” de Ana Ionesei
