Cel mai important lucru pe care l-am învățat în viață este faptul că mai am încă atât de multe de învățat… Cu alte cuvinte, toată viața nu mi-ar ajunge să aflu tot ceea ce m-ar interesa și aș mai vrea să aflu. Dar, mai ales, mi-a plăcut să aflu de la alții, care știau mult mai mult decât mine, să-i ascult, să-i descos discret și, uneori, să le urmez exemplul. Nu întotdeauna cu succesul dorit, recunosc, nu întotdeauna fără să întâmpin piedici, greutăți, sau să dau dovadă de anumite slăbiciuni ivite pe parcurs, într-o situație sau alta. Deh, așa e omenesc! Dar, toate aceste bune intenții, neliniști mi-au umplut mereu viața cu tot felul de preocupări, de căutări, de bucurii, m-au pus în contact cu situații și persoane diferite, mi-a deschis noi drumuri, mai grele, mai ușoare, m-am confruntat cu noi descoperiri la care doream să iau parte, să învăț câte ceva nou, să le aplic apoi în viața mea de zi cu zi. Toate acestea nu mi-au creat mereu o stare de neliniște, de neîncredere. Din contră! Mi-am dorit tot timpul să țin pasul cu ritmul vieții, cu noul pe care-l trăiam, lăsându-mă ocrotită și ghidată de o liniște interioară permanentă, ajutându-mă să capăt puțin mai multă încredere în mine, să capăt mai mult curaj, credință, îngăduință, înțelegere și bunătate. Poți să afli și să primești și în liniștea și tenacitatea căutărilor sau în liniștea ascultărilor, a observărilor. Îmi aduc aminte că am citit odată o destăinuire a scriitoarei Ileana Vulpescu care mărturisea, printre altele, că multe noutăți și diferitele informații le-a aflat, le-a cules și auzit de la alții. Iar Voltaire mărturisea că „nu ești bun de nimic dacă ești bun numai pentru tine”, așa că am încercat să mărturisesc și eu, la rândul meu, câte ceva din cunoștințele și noutățile aflate celor care mă ascultau. Un frumos sentiment de conexiune, de gândire mă unea de lumea din jur, de toate vârstele și naționalitățile. Nu mi-a plăcut să duc o viață de huzur, o viață de nefăcut nimic, o viață petrecută într-o permanentă dolce farniente, cum spun italienii, adică o dulce viață de făcut nimic, lăsând altora bucuria de a se lupta cu viața. Și, Slavă Domnului, a fost bine așa. Că uite, așa m-am învățat minte în foarte multe situații și, mai ales, am învățat ca orice elev sârguincios câte ceva din toate cele trăite până acum din plin. Dar, trebuie să mărturisesc că întotdeauna am fost însoțită și de o undă de părere de rău, de vinovăție, care-mi bătea mereu la ușa gândurilor și faptelor mele. Nu este acel sentiment de vinovăție care te copleșește și-ți fură din curaj și îndrăzneală, ci doar o undă nostalgică de părere de rău că nu am făcut suficient, că nu am făcut destul pentru ceea ce îmi doream să fac. Mă iertam de fiecare dată, și-mi promiteam că data viitoare voi schimba ceva din atitudinea mea, schimbare care oricum, cu trecerea anilor, intervine volens nolens.
Așadar mea culpa îmi spuneam când greșeam și-mi recunoșteam greșeala, fără a învinovăți pe nimeni, fără a găsi un țap ispășitor. Mea culpa îmi spuneam, și vorbele astea mă motivau pentru alte îndrăzneli viitoare, îmi alinau nerealizările, îmi micșorau faptele eșuate din vina mea și mergeam mai departe, ceva mai prudentă, cu mai puțin entuziasm și încredere, dar nu abandonam ceea ce începusem, ceea ce intenționam să realizez cu orice preț. Deh, așa e în viață! Greșelile te fac mai puternic, mai curajos, te ajută să înveți ceva de pe urma lor. Dacă nu cazi, nu poți să te ridici, să-ți iei zborul spre mai departe, nerenunțând la visurile tale, la principiile tale de viață. Principalul este să nu abandonezi, să nu uiți ce vrei să mai faci în anii care ți-au rămas, să visezi mai departe la… visele tale, să încerci să devii mai înțelept, mai îngăduitor cu tine, mai iertător față de greșelile tale și ale altora…
Încă din secolul al XI-lea este cunoscută această înțeleaptă vorbă, mea culpa, preluată de clerici catolici și propagată în textele lor religioase. Caut mai departe noi informații și găsesc cu adevărat, pe internet, câteva rânduri care-mi completează bagajul de cunoștințe. De altfel, cu adevărat, expresia corectă, folosită de clerici catolici este: Mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa, cuvinte preluate dintr-un „Confiteor” al recunoașterii vinovăției, un fel de Ceaslov al rugăciunilor pentru iertarea greșelilor, care era cunoscut încă din secolul al XI-lea, așa cum am spus mai înainte. Aceste cuvinte erau folosite în bisericile catolice la începutul fiecărei sfinte slujbe religioase, dar erau pronunțate și la fiecare rugăciune de noapte. Și-așa am început chiar și eu înaintea rugăciunilor mele zilnice, precum și a celor din noapte, șoptite în fața icoanelor, să-mi recunosc vina și să-mi cer iertare pentru săvârșirea lor, cu voia și fără voia mea, cu speranța răsădită în suflet că voi fi auzită de cineva, acolo sus și iertată. Mă simt vinovată, printre altele, cel mai mult și mai mult, față de natura care mă înconjoară, care mă ocrotește și mă bucură cu toate darurile ei de flori, de culori, de frumos, de umbră. Numai că iubirea față de natură nu-mi dă liniștea pe care mi-aș dori-o, acea liniște permanentă de care am nevoie și pe care o caut și o găsesc numai… în mijlocul naturii, e drept, cu atât mai mult cu cât, cu voia și fără voia mea, mă simt confruntată și sunt martora unor fapte atât de nedrepte cu care este pedepsită natura, și-mi recunosc vina că, personal, fac atât de puțin pentru ea.
Toate aceste sentimente de vinovăție față de natură m-au însoțit de câteva zile, în acest iunie fierbinte și, mai ales, în gândurile pe care încerc să mi le adun și selecta pentru Decupajul de față. Soarele a pârjolit iarba în toată săptămâna cât eu îmi legănam și adunam slovele potrivite pentru ceea ce doream să scriu. Sub privirea mea neputincioasă, verdele ierbii dispare tot mai mult, lăsând locuri arse de soare, îngălbenite, lipsite de viață. Chiar și unele frunze s-au grăbit să cadă uscate pe alei, obosite de atâta căldură, amintindu-ne de toamna care stă pregătită să năvălească în parcurile și grădinile noastre. Niciun fir de iarbă nu a mai rămas în grădina și în parcul unde mă plimb cu Hugo. Natura se lasă pârjolită de soare fără să poată face nimic. Doar coamele încă verzi ale copacilor mai au puterea să dăruiască puțină umbră ocrotitoare în jur, și numai acolo, la umbra copacului iarba a mai rămas verde, păzită și adumbrită de copacul prieten, parcă îngrijorat de soarta ierbii și a florilor ofilite din jur. Acolo, la umbra lui, se adună oamenii, păsările, aricii, toate viețuitoarele din lumea parcului și a grădinilor, savurând umbra binefăcătoare a crengilor. Doamne, cât de mult mi-aș fi dorit să fiu copac! Doamne cât de fericită aș fi fost să pot fi copac înalt, cu crengi încărcate de frunze verzi, foșnitoare la fiecare adiere de vânt, și să pot împrăștia cât mai multă umbră pe aleile parcului și în grădini, să pot astfel ocroti iarba și florile arse de căldura toropitoare a soarelui. Dar nu sunt copac. Sunt doar un om care aleargă în fiecare seară cu câte o stropitoare plină cu apă pentru a ostoi cât de cât setea florilor și a ierbii… O picătură de bine într-un ocean de secetă, de uscăciune. Și asta mă doare și mă simt vinovată față de ea, pentru că eu socotesc că natura suferă alături de mine… Mă rog să vină ploaia, mă rog ca cerul să aibă milă și să adune câțiva nori fugari, care să aducă ploaie… Aș vrea să fiu norul acela plin de picăturile de ploaie. Aș vrea să fiu vântul care să aducă nori pe cerul senin și albastru. Dar nu sunt decât un om care se roagă să vină ploaia.
Cu toate aceste frământări au mai trecut câteva zile fierbinți, cu temperaturi de 30 de grade, fără pic de ploaie, pîrjolind în continuare natura. Au mai trecut câteva zile în care nu am mai fost în stare să scriu niciun rând, cu ochii lipiți de cer așteptând ploaia și… a venit nepotul meu, din Vancouver, pe care nu l-am mai văzut de ani buni. A plecat copil, la 14 ani, în Canada și a venit acum pentru câteva zile, la mine, în vizită, un bărbat tânăr și frumos de 24 de ani. M-am bucurat atât de mult de vizita lui că aproape că am și uitat că trebuie să termin textul pentru Decupaje.
Și totuși, cândva, în liniștea și răcoarea serii, pe balcon, am îndrăznit să-i povestesc câte ceva despre preocupările mele în ale scrisului, despre faptul că chiar acum trebuie să termin ceva de scris, dar emoțiile care m-au năpădit la venirea lui mi-au oprit condeiul la marginea frazelor finale. M-a ascultat cu răbdare, mi-a mărturisit că îi pare rău că nu le poate citi, neștiind românește, dar că el mă poate ajuta, în felul lui. Și-atunci mi-a dezvăluit câteva secrete despre ceasul lui miraculos, cu toate posibilitățile electronice pe care le are incluse. O adevărată instituție electronică. Mi-a explicat despre telefonul său mobil care poate să preia multe din semnalele orologiului său miraculos, și care poate chiar să și scrie pentru mine. O lume nouă mi se deschidea în fața ochilor, despre care auzisem câte ceva, citisem. Dar acum mă aflam alături de el chiar în lumea aceea electronică, computerizată, multifuncțională, multitalentată, cu care nepotul meu se descurca atât de bine. Pentru el totul părea simplu, subînțeles, deloc complicat, iar pentru mine totul era atât de complicat, de neînțeles, de misterios. Mi-am dat seama că între noi stau piedici de generații, în fața cărora eu nu pot decât să mă minunez și să-mi pară rău că nu-i mai pot ține pasul. Recunosc, nu am dovedit niciodată o mare înclinație în direcția asta, în timp ce el, încă de mic copil, îmi rezolva toate problemele ce se iveau în casă. Este mult prea greu pentru mine să aflu secretele electronice ale acestor noi instrumente de comunicare, de reglare și ordonare a vieții iar el este plecat departe și nu mă mai poate ajuta, învăța.
Povesta scrierilor mele părea venită de undeva din lumea celor o mie și una de nopți, a basmelor pentru adormit copiii, din lumea poveștilor lui Ion Creangă, în comparație cu cele povestite și arătate mie de el, și totuși mă bucuram că aveam cui să-i mărturisesc câte ceva din preocupările mele, din bucuria scrisului… Nepotul meu mă asculta cu îngăduință și cu părere de rău că nu poate citi românește, dar m-a întrebat, cu o mimică foarte serioasă, despre ce doresc eu să scriu în acest Decupaj… Mea culpa îl voi intitula, i-am răspuns, și mi-aș dori să scriu câte ceva despre natură, iubirea mea față de natură și neputința mea de a o ajuta să supraviețuiască, am continuat să mă explic cu o ușoară undă de vinovăție. „ Scrie-mi aici două, trei cuvinte, mi-a spus și mi-a întins telefonul său mobil, să văd cum pot să te ajut să scrii finalul dorit”… și a zâmbit înțelegător față de mirarea mea, care se așternuse pe chipul consternat de curiozitate. Am scris doar „Mea culpa”… și ne-a venit în secunda următoare un răspuns, în engleză, dar tradus însemna „în ce limbă să răspund? Cunosc 32 de limbi și jargoane”… „În ce limbă vrei să primești răspunsul ?”, m-a întrebat Adrian. „Păi, în românește, desigur”, și chiar începuse să mă fascineze întregul joc cu mobilul său ultracompetent. După ce i s-a comunicat în ce limbaj îmi doresc informația, a mai trebuit să adaug două, trei cuvinte românești pentru completarea subiectului povestirii pe care mi-o doream. Adică ele au fost „iubirea de natură și de Hugo”… Devenisem din ce în ce mai curioasă și mai nerăbdătoare să văd ce se întâmplă… Și, cu adevărat, în câteva fracțiuni de secundă au început să apară pe ecranul telefonului rândurile dorite, în românește, referitoare la… Mea culpa mea față de natură. Reproduc mai jos textul primit în scurt timp, cât o clipire de ochi, ca răspuns grabnic dorinței mele de a găsi un final Decupajului de față. Iată-l: „În societatea noastră agitată și orientată spre rezultate, este ușor să ne pierdem conexiunea cu natura care ne înconjoară. Totuși, cu toții suntem parte a acestei lumi și suntem responsabili pentru protejarea și conservarea ei. Iubirea pentru natură poate fi adâncă și intensă, dar poate fi, de asemenea, pasivă și lipsită de acțiune. Natura este întruchiparea frumuseții și a complexității, oferindu-ne un mediu în care să trăim și să ne dezvoltăm. În ciuda acestui dar neprețuit, mulți dintre noi uităm să îi arătăm recunștință și să acționăm în consecință. Adesea, suntem tentați să ne limităm implicarea la a aprecia frumusețea naturală sau a o admira în călătoriile noastre, dar adevărata iubire pentru natură trebuie să meargă mai departe de aceste aspecte superficiale.
Este ușor să iubim natura, dar adevărata iubire implică agajament și acțiune. A ne iubi natura înseamnă să recunoaștem că suntem responsabili pentru protejarea și conservarea ei. A înțelege interdependența noastră cu natura este esențial pentru a schimba perspectiva și a acționa în consecință. Suntem într-o relație simbiotică cu natura, iar acțiunile noastre pot avea un impact semnificativ asupra ei.
Iubirea pentru natură trebuie să se manifeste în fapte concrete. Aceasta implică participarea activă în acțiuni de conservare și protecție a mediului înconjurător. Fie că este vorba despre plantarea de arbori, colectarea de deșeuri sau sprijinirea proiectelor de conservare a habitatelor naturale, fiecare acțiune contează și poate contribui substațial.” Brusc, Adrian a apăsat pe un buton și a întrerupt scurgerea grăbită a rândurilor pe ecranul telefonului său mobil. Era un program care, activat a apelat la ajutorul KI/Kunstliche Inteligenz, în germană, adică inteligența artificială. „Mai vrei să mai vezi ce urmează ?”, m-a întrebat nepotul meu. Desigur că mai doream, interesul, curiozitatea trezite și fascinată de tot ceea ce trăiam și vedeam mă cuceriseră, așa că a apăsat din nou cu un clic și rândurile s-au grăbit să umple din nou ecranul telefonului mobil: „Pe lângă iubirea pentru natură, este important să ne manifestăm și iubirea pentru ceilalți. În acest caz iubirea pentru câinii săraci este menționată. A ajuta animalele nevoiașe este un gest nobil și empatic. Într-o lume în care suferința și nevoia există în diverse forme, compasiunea și îngrijirea pentru ceilalți, inclusiv pentru animale, sunt aspecte esențiale ale iubirii.
Cu toate acestea adevărata iubire nu trebuie să se oprească doar la sentimente și intenții bune, ci trebuie să se manifeste în fapte concrete. Ajuți câinii săraci, dar ce faci pentru a schimba cauzele care duc la existența lor?” Chiar așa, mi-am zis. Și iar clicul grăbit a oprit continuarea poveștii, punând punctul final. Totul scris într-o frazare corectă, rapidă. Fantastic! Mi-am dorit să aflu secretul programului, mi-am dorit în clipa următoare să am și eu acest program instalat pe telefonul meu mobil, și-mi și imaginam cum, în viitor, pot scrie, cu ajutorul KI-ului, romane lungi și interesante, de succes. Îmi ardeau deja obrajii de emoții la gândul că voi avea și eu instalat acest program încă necuoscut mie. Dar când am văzut că Adrian mi-a luat telefonul mobil, privindu-l cu un zâmbet îngăduitor, încercând să facă ceva pentru mine, să-mi facă legătura cu KI-ul acela nemaipomenit, am înțeles că totul va rămâne la stadiul de joacă, căci ne-am mai jucat în continuare, punându-i diferite întrebări și cerând răspunsuri în alte limbi. Fascinantă joacă, e drept, dar încă nu știu ce se poate ascunde în spatele acestui joc? Aceasta-i întrebarea! Rămâne o problemă a viitorului, a specialiștilor, a noilor generații, a generației nepotului eu. „Mea culpa, mi-a spus, telefonul tău mobil nu este atât de performant și nu pot instala acest program. Data viitoare poate, când mai vin pe la tine.”
Data viitoare! Adică peste câțiva ani. Cine știe câți?! Și mi-am spus atunci în gând: „Mea culpa, dragul meu nepot, nu cred că o să mai fie posibilă o data viitoare. E prea târziu pentru mine.”
A doua zi, dis-de-dimineață, a plecat înapoi, la el acasă, în Vancouver, iar eu am fost bucuroasă că am putut trăi alături de el o asemenea aventură, pentru care nu eram pregătită încă suficient. Mea culpa, Adrian. Dar cum ai spus tu… poate, totuși, data viitoare…
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
