Constantin D. Aricescu (1823–1886) a fost un personaj ciudat, dar fermecător în naivitatea lui, un revoluţionar paşoptist plin de idei progresiste, a cărui patimă revoluţionară l-a costat zece luni de detenţie la Snagov. Aricescu n-a scris ceva valoros literar, doar versuri și un roman nereușit, dar memoriile sale despre exilul de la Mănăstirea Snagov sunt interesante.
La 30 august 1849, revoluţionarul Aricescu merge în arestul Colţei să viziteze nişte amici care erau închişi ”de boieri şi de ruşi”. Află de la ei că este în circulaţie un imn slugarnic la adresa ruşilor, mai precis a generalului Duhamel. Poetul se vede dator, ca bun român şi ”june progresist, să demaşte protectoratul perfid al ţarului”. Punându-se pe treabă, Aricescu a creat numaidecât un contra-imn, intitulat ”Blestemul României contra apăsătorilor ei”, pe care avea de gând să-l publice în ziarele franceze. Pentru ”poesia” sa, patriotul Aricescu a fost exilat la Snagov, mănăstire care avea și această funcție pe vremea aceea.
El descrie în memorii şi în unele versuri tratamentul de acolo ca fiind când cumplit, când vesel şi sprinţar. În prima noapte l-au mâncat puricii şi a stat în frig, dar măcar nu a fost închis cu criminalii, nota el. Interesant este că i s-a dat o cameră în incinta mănăstirii, iar cele zece luni de exil i-au fost o experienţă în care se compara cu Napoleon exilat pe Insula Sfânta Elena. De altfel, iată ce scria la plecare, în poema ”Adio, Snagov”: „Şi tu sentinelă/ Ce mă însoţeai;/Şi tu, filomenă,/Ce mă consolai!//Şi tu lebejoară/Care mă distrai”… Putea merge însoţit de un gardian în satele vecine, iar distracţiile amoroase nu îi erau chiar interzise: ”Adio, plătică,/Dulce peştişor,/Cu guriţă mică,/Cu carne de-amor/Şi tu copiliţă/De la Ţigăneşti/Cu dulce guriţă/Şi cu ochi şerpeşti!…”. Arestat în ianuarie 1850, Aricescu a fost eliberat la 6 decembrie acelaşi an.
Lucrările de memorialistică ale lui C. D. Aricescu sunt: ”Memoriile mele”, ”Biografia mea”, ”Procesul şi exilul meu la Snagov”.
Contra-imnul şi memoriile lui Aricescu, documente privind detenţia în secolul al XIX-lea, pot fi citite în volumul ”Mănăstirea Snagov, credinţă, literatură şi legendă” (Editura Ziua, 2007). Cartea cuprinde capitolele ”Snagovul istoric”, cu texte scrise de Nicolae Iorga şi N. I. Şerbănescu, şi ”Snagovul literar”, cu memoriile din exilul suportat aici de C. D. Aricescu în 1850. Prefaţa acestui al doilea capitol este semnată de Eugen Simion, sub îndrumarea căruia s-a făcut transcrierea textelor chirilice. Volumul cuprinde și imagini ale frescelor și fotografii cu biserica mănăstirii la 1900 şi din zilele noastre.
Se consideră că în secolul al XIV-lea, la Snagov a fost ridicat un paraclis de către Vladislav I Vlaicu (1364–1379). Prima atestare documentară a mănăstirii este din anul 1408, într-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân (1355–1418). Mircea vorbeşte despre ”mănăstirea domniei mele de la Snagov”, la începutul secolului al XIV-lea, când a refăcut-o. Între 1428 şi 1429 mănăstirea primeşte danii de la Dan II, iar la 1441 de la Vlad Dracul (tatăl lui Vlad Ţepeş), şi de la Radu cel Frumos. În timpul domniilor lui Vlad Ţepeş este considerată cea mai bogată mănăstire din Ţara Românească, motiv pentru care se vorbeşte probabil în ”Letopiseţul cantacuzinesc” (sec. XVII) despre ea ca despre ctitoria acestuia: ”Vlad-Vodă Ţepeş. Acesta a făcut mănăstirea la Poenari şi a făcut sfânta mănăstire de la Snagov”.
În 1475, Ţepeş i-a făcut un zid de apărare, un pod, o închisoare pentru trădători şi tâlhari şi un tunel sub Lacul Snagov. În 1512, prima biserică a fost dărâmată şi reconstruită de Neagoe Basarab. Cu unele restaurări în timp, aşa s-a păstrat până astăzi. Se presupune că în biserica mănăstirii, sub lespedea din faţa altarului, s-ar afla mormântul lui Vlad Ţepeş.
Vezi: arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică
