Mă bucur să pot spune că am avut prilejul să vernisez patru dintre expoziţiile personale ale lui Michael Lassel şi consider că expoziţia intitulată ”Barockkolloquium”, pe care acest impresionant pictor o va deschide mâine, 4 august 2017, la Muzeul Naţional Brukenthal, este un eveniment important atât pentru iubitorii de artă din România, cât şi pentru oaspeţii de peste hotare, prezenţi în această perioadă la Sibiu.
Acum, la trei decenii după ce a plecat din România şi s-a stabilit aici, în Germania, Michael Lassel se numără între primii artişti din lume care pictează în tehnica trompe l’oeil, fiind fascinat de maeştrii flamanzi şi pasionat de hiperrealism. Spunea într-un interviu că a durat destul de mult până să înţeleagă cum funcţionează noua societate în care urma să îşi găsească locul. Dar a depăşit această fază prin reorganizarea valorilor şi redefinirea propriei sale condiţii de om şi de artist. Artist pentru care arta nu poate fi decât desăvârşită, aşa cum încă din vremea studenţiei a cunoscut-o în pânzele lui Jan van Eyck, ale ucenicului său, Rogier van der Weyden (cunoscut şi sub numele de Rogier de le Pasture), ale lui Hans Memling sau chiar Hugo van der Goes. Acurateţea descrierii, materialitatea fiecărui detaliu şi un anume monumentalism se regăsesc şi la Michael Lassel, în mod desăvârşit.
Aş atrage aici atenţia asupra felului în care se joacă, asemenea maeştrilor, cu literele numelui său, făcându-le parte a discursului vizual, alcătuind uneori o semnătură criptică pe care privitorul nu o poate descoperi de la prima lectură. Pentru că fiecare dintre lucrările lui Michael Lassel ne cere o susţinută atenţie, dublată de o absolut necesară percepţie culturală. Eclectic dar, în acelaşi timp perfect articulat semantic, universul pe care pictorul îl construieşte din elemente aparent disparate, venind din epoci istorice diferite, trecut şi prezent în simultaneitate, est şi vest, nord şi sud laolaltă, ne oferă, generos, mereu încă şi încă un argument spre a-l cerceta.
În pictura murală, grecii şi romanii înşelau ochiul cu arcade, ferestre, uşi şi holuri care lărgeau spaţiul, iar exemplul cel mai bun este ansamblul de la Pompei. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Andrea Mantegna a făcut celebru plafonul edificiului Camera degli Sposi, din Palatul Ducal din Mantua, deschizându-l, prin tehnica trompe l’oeil, către cer. Dar, cu siguranţă, cel mai cunoscut exemplu al acestei tehnici rămâne plafonul Capelei Sixtine pictat de Michelangelo.
Este interesant cum hiperrealismul, curent apărut cu mai bine de 60 de ani în urmă, câştigă azi din ce în ce mai mult teren. O explicaţie este de găsit în noile tehnologii: gândiţi-vă cum s-a perfecţionat imaginea pentru jocurile pentru calculator şi cum cinematograful s-a lăsat cucerit de tehnica 3D. Cred că, deşi acum în lume sunt puţini artiştii care pictează în trompe l’oeil, în curând numărul lor va creşte simţitor, pentru că, inevitabil ”cererea” venită din partea iubitorilor de artă şi, mai ales a viitorilor iubitori de artă va fi din ce în ce mai mare. Atât generaţiile care s-au acomodat cu noile tehnologii, dar mai ales generaţiile care s-au născut în această paradigmă au tendinţa firească de a-şi prelungi confortul şi în artă. Dacă, aşadar, va creşte cererea, ar fi, cred, normal, ca din ce în ce mai mulţi artişti să se convertească la această uimitoare tehnică. Pe care o vor folosi, fie… clasic, aşa cum face Michael Lassel, fie că vor dori să ajungă la un rezultat similar, folosind însă tehnica digitală.
Spuneam că sunt puţini artiştii care se încumetă să abordeze această tehnică. Să fie oare şi din pricina desenului impecabil pe care îl cere şi a minuţiei pe care o presupune? Ştiu că Michael Lassel nu pictează mai mult de două lucrări pe an. Glumind, pot spune că fie şi doar cu două lucrări pictate într-un an, tot intră în acel procent de 0,5 % al pictorilor germani care trăiesc din artă. Mă întorc însă la pasiunea lui pentru flamanzi: aceeaşi privire scrutătoare, aceeaşi măiestrie a desenului, aceeaşi subtilitate a detaliului, aceleaşi suprafeţe vii… Dar discursul este cu totul altul. Timpul personajelor şi întâmplărilor exemplare din pânzele secolelor 15 şi 16 a trecut. Pânzele lui Michael Lassel au asigurată contemporaneitatea prin temele ce ţin pasul cu problemele cetăţeanului lumii de astăzi: spiritul demolator, lipsa de grijă faţă de celălalt, spiritul mercantil, prevalenţa derizoriului… Lumea secolul 21 capătă accente distopice.
Pantofi, ceasuri, monede, cărţi, instrumente muzicale, statui, cărţi de joc etc. etc. se articulează într-o sintaxă originală, cu simbolistică gravă, pe care însă pictorul o tratează cu ironie şi, mi-aş permite să spun, mutatis mutandis, cu un anume efect de distanţare – Verfremdungseffect – în sens brechtian. Este cu atât mai pregnant, cu cât el ”distruge iluzia” tocmai prin iluzie şi pare a-i cere privitorului să răspundă şi să ia decizii al căror conţinut moral şi politic nu este exclus, ci dimpotrivă.
Tehnica desăvârşită, obsesiva grijă pentru detaliul de linie şi culoare, fantezia ridicată la cele mai înalte cote, sensuri adânc ascunse şi, în primul rând, aluzii culturale, istorice şi mitologice depun mărturie că Michael Lassel este un adevărat maestru al tehnicii trompe l’oeil contemporane.
Lucrări de Michael Lassel
