Mircea Micu: ”Ţara de dor este tot ceea ce mă înconjoară” – interviu realizat de Pușa Roth

909
Mircea Micu interviu de pusa roth 2

rubrica interviu leviathanMircea Micu: Ce să vorbim în seara asta doamnă, când toamna a trecut şi n-a fost iarnă?

Pușa Roth: Aceasta este întrebarea pe care mi-o adresează invitatul serii, scriitorul Mircea Micu. Ce să facem în seara asta sau ce să vorbim în seara asta? Domnule Mircea Micu, care sunt în viziunea dumneavoastră frumuseţile zilnice, chiar dacă toamna a trecut şi n-a fost iarnă?

M. M.: Da, e titlul poeziei pe care am scris-o eu mai demult. Frumuseţile zilnice, pentru mine, au rămas aceleaşi: soarele, cerul, arborii, casele bătrâne cu arhitectura lor, misterioasă, oamenii trişti sau mai veseli. Frumuseţile zilnice sunt pentru mine tot ce mă înconjoară în fiecare zi, în care încerc să vâslesc prin acest oraş care m-a acaparat cam de 30 de ani, cu care m-am obişnuit şi, din când în când, pentru a da un orizont exact privirilor mele, privesc cerul pe care din păcate oamenii, bucureştenii în general, îl privesc atât de rar.

P. R.: E altfel decât cerul Aradului?

M. M.: E la fel, dar e cuprinzător şi limpede. Fiecare cer are misterul lui. Fiecare zonă a acestei ţări. Dar, în general, oamenii nu privesc cerul. Oamenii merg cu privirile în pământ. Din motive ciudate. N-aş pune neapărat pe seama necazurilor sau a sărăciei această chestiune. Orăşenii nu privesc cerul.

P. R.: Au ei o anumită viziune despre lume? Sau viziunea s-a schimbat de când a ajuns majoritatea la oraş?

M. M.: Poate că nu. Cei care s-au născut ţărani, rămân ţărani definitiv. Dacă nu în comportament, unii dintre ei chiar şi în comportament, în accent, în vorbe, însă cei mai mulţi îşi păstrează fibra originară. Cel puţin eu, care sunt născut şi crescut la ţară, şi-n zonă montană, şi-n zonă de câmpie, sunt marcat de frumuseţea vieţii de la ţară. Am o nostalgie uneori, aproape duios de nefirească, de locul acela care se numeşte veşnicia născută la sat.

P. R.: De altfel în toate cărţile dumneavoastră, atât în poezie cât şi în proză, dorul este o permanenţă. Cel puţin aşa am remarcat eu…

M. M.: Zic că sunt un romantic întârziat. Un poet sosit târziu într-o lume din ce în ce mai agresivă, mai stilizată ca gândire ştiinţifică. Din ce în ce mai computerizată! Am anumită vetusteţe poate şi din pricina faptului că am crescut pe lângă nişte intelectuali, în vremea cât eram la Arad, ”poeţi bătrâni”, ca să zic aşa. Aveau pe vremea aceea 60 de ani, de mare rezonanţă ca nume, poeţii, dar care m-au crescut într-o anumită atmosferă de boemă literară, într-o pietate, într-o stare de religiozitate faţă de poezie, faţă de sentimentele frumoase. Venind la Bucureşti, am mai prins ceva din spiritul ro­mantic de altădată. Astăzi din păcate el nu se mai regăseşte şi sunt trist că nu mă pot acomoda acestei năvale, acestei explozii de mecanicizare care uneori mă tulbură şi mă înspăimântă.

P. R.: Lumea aceasta literară v-a primit cu braţele deschise, totuşi.

M. M.: Eu am avut noroc. Am venit în Bucureşti ademenit de un prieten al meu, scriitorul Rusalin Mureşanu, care a lucrat o vreme şi la Radio şi care povestea ce bine o ducea el în Bucureşti şi cât era de aşezat din punct de vedere material… În sfârşit, am venit. Nu a fost chiar aşa cum a zis el, dar am avut norocul fantastic de a fi primit cu braţele deschise. Probabil, am un anumit fel de a fi, sunt o fiinţă foarte adaptabilă la anumite situaţii; ştiu să mă pliez. Iată, după atâţia ani… Dar, de fapt, vreo cinci ani după ce am venit în Bucureşti, până şi accentul îmi dispăruse. Numai atunci când eram în grup, sau când sunt şi acum, vorbesc cu accent ardelenesc. Vreau să vă spun că am avut fantasticul noroc de a intra într-o generaţie de aur care m-a primit imediat, m-a asimilat, deşi nu eram de vârsta lor, eram cu 5-6 ani mai tânăr decât ei. Vorbesc de Nichita Stănescu, vorbesc de Fănuş Neagu, vorbesc de Grigore Hagiu, de Nicolae Velea, vorbesc de Băieşu. Iată, toţi, în afară de Fănuş, sunt plecaţi pe câmpiile eterne. Şi am mai avut norocul de a lucra la Uniunea Scriitorilor încă din primii ani ai venirii mele printr-o întâmplare mai  aşa…

P. R.: Pe care o povestim acum…

M. M.: Păi, pot să o povestesc. În general este ştiută. Am fost angajat de Zaharia Stancu, fără să ştie de cererea mea. Fusesem cu o cerere de angajare alături de nişte colegi scriitori care veniseră să ceară bani, iar Stancu trebuia să pună un ”da”. Nu m-a mai întrebat. Nici nu ştia cine sunt şi nu se prea uita la cei care stăteau în antecameră. A pus un ”da” şi în urma acestui ”da” directorul administrativ de atunci, scriitorul Traian Iancu, mirat peste măsură, n-a avut ce să facă şi a acceptat angajarea mea pe un post destul de modest, dar foarte important atunci, fiindcă eu mi-am făcut o serie de relaţii cu diverşi scriitori. Şi am mai avut norocul, cum să zic, de a sta sub oblăduirea, sub ocrotirea şi simpatia scriitorului Laurenţiu Fulga, care a avut o mare grijă de destinul meu literar. Venisem de undeva din Arad, bineînţeles că eram poet local. Publicasem, e adevărat, o carte de versuri pentru copii. Îmi imaginam că în clipa în care o să vin în Bucureşti toată lumea o să ştie… Nu auzise nimenea de mine, evident. Multe colaborări le-am avut şi aici la Radio. Exista o emulaţie literară deosebită şi mulţi scriitori au fost angajaţi: Călin Gruia, Rusalin Mureşanu, Dionisie Şincan ş.a. Cred că aproape fiecare secţie, de copii, tineret şi cultură era condusă de scriitori. Şi discuţiile se terminau de fiecare dată sus, la restaurant, la etajul nouă, unde era o atmosferă de cafenea literară. Vremuri mai propice poeziei şi boemei literare.

P. R.: Mircea Micu se autoparodia cam aşa: ”Să adormim, e ceasul înşelător de dulce,/ Departe în mansarde poeţii se-nmulţesc./ E ora zero. Veacul se duce să se culce/ Cu tot ce are dânsul urât şi nebunesc.” Suntem la sfârşit de veac şi de mileniu. Urât, nebun sau frumos şi nebun?

M. M.: Un veac obosit. Un veac care face loc unui alt veac misterios şi imprevizibil. Cel puţin din punctul meu de vedere. Un veac despre care s-a spus, nu ştiu de câte ori, cu o insistenţă aproape inutilă că ori va fi religios ori nu va fi defel. Nu ştiu dacă este formula ideală pentru a determina profilul unui viitor atât de incert. E un veac în care pământul se răceşte din ce în ce mai mult. Oamenii îşi pierd sau îşi diluează sentimentele. Devin mai puţin sensibili la ceea ce se întâmplă în jur, devin mai egoişti, mai dezinteresaţi faţă de necazul celui de alături, supunându-se unei dereglări care ţine în primul rând de posibilitatea de a duce o viaţă, o existenţă cât de cât decentă. E un veac despre care nu îndrăznesc să gândesc încă fugitiv, dar pe care sper că cei care ne vor urma – tineretul de azi, atât de ciudat, atât de contestat, la care ne uităm cu atâta mirare – vor şti să-l stăpânească, fiindcă altfel vor fi propriii lor săpători de destine prăbuşite.

P. R.: În aceste condiţii, domnule Mircea Micu, cum arată ”dracul verde”?

M. M.: Vă gândiţi la un volum de parodii al meu, ”Dracul verde”, pe care l-am tipărit acum 30 şi ceva de ani, substituindu-mă fiecărui scriitor (poet) pe care l-am parodiat cu o anumită generozitate, fiindcă, în general, nu pot fi parodiaţi decât poeţii cu stil. Eu am încercat să-i enumăr pe toţi confraţii mei. Dracul verde care sunt a început să obosească în ultima vreme. Poate şi faptul că umorul este din ce în ce mai puţin cercetat şi gustat şi, dacă se practică astăzi, se practică, uimitor, de o calitate absolut înjositoare. Înainte exista o justificare. Se spunea că nu putem face un umor de calitate fiindcă nu ne lasă cenzura, dar acum, întreb eu, pentru Dumnezeu, cine-i opreşte pe umoriştii stilaţi şi pe interpreţii de umor, nu vreau să dau nume, fiindcă nu vreau să-mi creez antipatii, care şi aşa, mă rog, sunt destule? Dar umoristul din mine e destul de trist. Deci ”dracul verde” va deveni în curând negru.mircea micu parodii

P. R.: La vremea respectivă afirmaţi, chiar în prefaţa cărţii, că aţi fi luat lecţii de judo ca să vă apăraţi volumul de parodii. Printre cei parodiaţi se află şi Marin Sorescu, cu Gânduri pentru poeţi”.

M. M.: Este un titlu după volumul lui, Singur printre poeţi”, nu prea izbutit, îmi dau seama. Interesant este că eu vreau să fac acum o mărturisire pe care nu am făcut-o niciodată. Atunci când m-am apucat să scriu parodia, eu nu citisem volumul lui Sorescu. L-am citit după 20 de ani. El nu m-a influenţat, ci mai degrabă Topârceanu, care este un parodist absolut, un stăpân al genului imbatabil, ca să spun aşa. Sorescu, care de altfel mi-a fost prieten şi a fost şi este un mare poet, practicând parodia, a scăpat de tentaţia sentimentalismului, şi-a sublimat esenţa poetică, izbutind să fugă de banal şi reuşind să scrie poezia recognoscibilă soresciană.

P. R.: Ce loc ocupă muzica în viaţa dvs.?

M. M.: Eu sunt un tip muzical. Sunt un bun interpret vocal, dar cânt şi la câteva instrumente.

P. R.: La ce cântaţi?

M. M.: În afară de frigider, la tot. Cânt la vioară, cânt la acordeon. La instrumente de suflat, nu. Sigur că nu desăvârşit, dar oricum cânt. Vioara am fâcut-o în şcoala pedagogică, obligatoriu. Îmi place Mozart. E muzical, e vesel, e destins, e de ascultat.

P. R.: Domnule Mircea Micu, ce părere aveţi, dumneavoastră, redactorul de altădată de la studioul de radioficare din Arad, apoi colaborator la radio, despre instituţia Radio? Risc cu această întrebare.

M. M.: E delicat, fiindcă mă obligaţi să fiu fie prea sincer, fie uşor fariseu. Dar vorbind absolut neutru, cred că Radioul este una dintre formele cele mai eficace, mai moderne şi mai aproape de cetăţeanul de azi. Modul de a transmite informaţia, modul de a ajunge Ia urechea şi la fiinţa ascultătorului sigur că ţin şi de felul în care redactorii Radioului ştiu şi sunt dispuşi să facă acest lucru. Eu colaborez de multă vreme cu Radioul. După Revoluţie, mai puţin. Cu dvs. am colaborat mai mult. Foştii redactori, care mă solicitau foarte des înainte, printr-o ciudată întâmplare, nu mă mai cunosc… Nu ştiu dacă din cauza umorului… M-au ocolit o vreme. După aceea am reluat şi colaborările la emisiunile literare. Dar pe mine nu mă deranjează foarte tare. Eu nu sunt acum atât de ahtiat după un anumit tip de glorie, deşi mărturisesc că îmi place să mă ştiu auzit undeva, într-un capăt de ţară, de un fost coleg, de o fostă iubită, de un fost prieten. Radioul, ca să revin la întrebarea dumneavoastră, este în clipa de faţă cea mai eficace formă de a pătrunde direct spre mintea şi spre simţirea ascultătorului. El are posibilitatea să informeze, să facă educaţie, să influenţeze fără nici o discuţie şi eu cred că din acest punct de vedere Radio Bucureşti îşi face cu prisosinţă datoria. Iată că, vrând-nevrând, am adus un elogiu acestei instituţii care a împlinit 71 de ani anul acesta şi care a fost slujită de mari scriitori ca Liviu Rebreanu şi Vasile Voiculescu.

mircea micu poeme pentru mamaP. R.: La lansarea volumului Poeme pentru mama”, ediţie liliput, aţi lansat un slogan pentru cei care doresc să vină să cumpere cartea.

M. M.: Nu ştiu dacă mi-l amintesc exact: “Mircea Micu, poet nealgoritmic, inutil, invită cititorii să cumpere volumul Poeme pentru mama, care costă cât un pachet de Assos din afacerea Ţigareta 2″. Da, aşa, o invitaţie mai bizară.

P. R.: Câte valenţe poate avea patima?

M. M.: Una singură. Romanul Patima”, pe care l-am tipărit după 1972, a avut, spre surprinderea mea, o primire la care nu m-am aşteptat. A apărut în şase ediţii, iar acum va apărea la Editura AII. Critici de marcă, începând cu Nicolae Manolescu, care în general nu laudă pe oricine, şi terminând cu Titus Popovici, au avut numai cuvinte elogioase. Flatat şi luat de ape după acest succes, am început să dau nişte declaraţii prin care frizam uşor inutilitatea criticilor literari. I-am cam jenat, de aceea, la volumul al doilea, care, după părerea mea, era mult mai bine scris decât primul, criticii m-au taxat uşor colegial. Dar eu zic că este o carte care mă reprezintă. A fost tradusă în poloneză şi rusă. Pe osatura ei am făcut şi un film care se numeşte Semnul şarpelui”, în regia lui Mircea Veroiu. Semnul şarpelui”, fiindcă cineva îmi furase titlul. Un film care a plăcut multora, mie însă nu mi-a plăcut, mărturisesc şi-mi pare rău.

P. R.: De ce?

M. M.: E adevărat că eu am o anumită extravaganţă în carte, însă Veroiu, Dumnezeu să-l ierte, la care eu am ţinut foarte mult, a ieşit puţin din tiparele cărţii, din atmosfera ardelenească. După ce am terminat scenariul, nu am mai colaborat şi atunci a încercat să-l facă mult mai extravagant, în afara atmosferei de sat de pustă, de cetate închisă, cu caractere puternice. În general, întâmplările sunt reale, evident cu sublimarea de rigoare, cu mutaţiile în timp. Nu ştiu dacă în romanul pe care-l pregătesc eu acum va mai reuşi să ajung la acea simplitate aproape nefirească.Semnul-sarpelui-roman mircea micu

P. R.Domnule Mircea Micu, să facem un popas, de ce nu, senti­mental, în strada Berzei.

M. M.: Da, aici am locuit din ’63, când am venit în Bucureşti, la prietenul meu Rusalin Mureşanu, într-o casă cu apă în curte, o casă de cartier, micuţă şi în faţa căreia era şi mai este şi acum staţia de tramvai. Aici opreau absolut toate tramvaiele lumii: 2, 12, 26. Acesta din urmă făcea ocolul oraşului şi vreo trei-patru zile, când am venit în Bucureşti, pentru că nu prea aveam unde să dorm până l-am găsit pe Rusalin, am fost învăţat de Tudor George: “Dom’le, iei un bilet – era 25 de bani – şi te plimbi toată noaptea!” Nu te trezea nimenea. După ce am stat un an la Rusalin, m-am însurat şi am locuit în Ştirbei-Vodă, alături de Giurescu, care stătea pe colţ. (S-a demolat acuma tot). În colţ era o librărie şi o casă în care stătuse pe vremuri Slavici – o perioadă, după ce s-a mutat din Amzei – şi pe aceeaşi stradă, vizavi de Cuibul cu barză, la două numere diferenţă locuia bătrânul Ţuţea, pe care l-am cunoscut bine şi pentru care am bătut o piesă la maşină.

P. R.: E o poveste foarte frumoasă. Poate un mic fragment din ea aţi putea să ne spuneţi.

M. M.: Da, Petre Ţuţea tot îmi spunea: ”Hai, domnu’ Micu, să-mi baţi la maşină.” Avea o piesă de trei sute şi ceva de pagini. De fapt, era un teatru-seminar pe care l-a publicat un timp Andriţoiu şi din care el îmi dicta mie în subsol cu voce atât de tare şi râdea şi comenta totul încât vecinii ne-au somat să terminăm cu scandalul, crezând că ne certăm. Mie mi-a convenit, n-am protestat de nici un fel, fiindcă ajunsesem la pagina 60 şi mai aveam încă vreo trei sute. Nu eram specialist, băteam cu două degete, vă imaginaţi, la o maşină destul de rudimentară, un Consul portabil.

P. R.: Dar povestea din Piaţa Ilie Pintilie, acum Matache? Cea cu geamantanul…

M. M.: Aha, când se adunau sticlele de apă minerală, de vermut, de vin, mergeam şi le valorificam, la colţ, în Matache. Rusalin, care era mare bucureştean şi îşi închipuia că lumea îl cunoaşte, venea cu doi paşi în spatele meu. Eu mergeam cu geamantanul care era de carton, venisem cu el de la Arad. Se făcea că nu ştie cine sunt şi odată, în colţ, s-a desfăcut geamantanul şi au căzut toate sticlele pe jos. A fost un scandal monstru. Mi-a spus că nu ştiu să mă port. Nu aveam, să ştiţi, jene provinciale în direcţia asta. Tot în perioada aceea a venit la noi Tudor George, care avea un umor nebun şi neavând cam ce să-i punem la dispoziţie, i-am dat o pereche de pantofi şi o cămaşă, pe care, în două minute, le-a vândut în Matache. A pus un ziar jos şi a început să ţipe: “Care iei cămaşă, neamule?!” 7 lei, nu ştiu cât – la un preţ derizoriu. O sticlă de vermut pe vremuri era 8 lei – vermut roşu…

mircea micu miere si fumP. R.: O cămaşă pentru o sticlă de vermut?…

M. M.: Da, cămaşă veche…

P. R.: Cum se pot număra, dacă se pot număra, “nopţile risipitorului”?

M. M.: A, nu ştiu. Am pierdut atâtea nopţi, doamnă, că ar trebui să dorm acum toată viaţa ca să le pot compensa. Dar nu-mi pare rău, fiindcă le-am risipit cu prieteni frumoşi, o parte din ele la Șiria, în satul lui Slavici, pe vremea când eram profesor acolo, la o şcoală de surdo-muţi, de surzi de fapt. Pe urmă, o parte în zona oraşului Arad, unde am fost secretarul unui cerc literar destul de puternic, de altfel. De aici au plecat Dimitrie Rateş, Cornel Omescu, Rusalin Mureşanu. Tot din Arad sunt Ştefan Augustin Doinaş, Paul Everac ş. a. – o pleiadă de scriitori de marcă. Restul le-am risipit pe aici, prin Bucureşti, cu tot soiul de prieteni literari. Din păcate azi, majoritatea dintre ei sunt plecaţi puţin, mutaţi spre alte zări, mai senine şi mai calme.

P. R.: Dar Pucă?

M. M.: Chiar acum am primit de la nevasta lui un jurnal. Graficianul Pucă scria. Am vreo 40 de pagini extraordinar scrise, cu amănunte, cu notaţii, cu observaţii fine. Şi m-am gândit că, iată, numai un om care nu ţine neapărat să facă din jurnal o dovadă a existenţei sale de scriitor, poate, într-adevăr, să ţină un jurnal curat. Scriitorii, în ge­neral, sunt tentaţi să mistifice. Fie inventează, fie nu merg cu sinceritate până la capăt. Jurnalul va fi publicat într-o suită în ”Literatorul”. I l-am dat lui Fănuş Neagu şi până la urmă o să-l scoatem şi la ”Cartea Românească”, cu Dan Cristea, care e direc­tor acolo şi va marşa la acest lucru. Pucă era absolut genial. Şi apropo de Pucă, trecând el într-o zi pe Calea Victoriei, pe lângă două doamne, acestea au comentat indignate văzându-l: ”Ia uite, dragă, şi la nenorocitul ăsta, numai javre îi mai trebuiau…”. Pucă era destul de ciudat îmbrăcat şi avea barba nepieptănată. Iubea câinii. Erau şi atunci câini ”comunitari”, cum le zice primarul nostru Lis-Alis-Ales.

P. R.: O lume, domnule Mircea Micu, pe care nu o mai găsim astăzi. O lume literară frumoasă!

M. M.: Da, uneori mi se derulează siluete, ”umbre pe pânza vremii”, cum zicea poetul. Îl vedeam aproape zilnic pe Horia Lovinescu la restaurantul Podgoria – vizavi de Grădiniţa. Îşi bea din picioare whisky-ul, foarte sobru, foarte rapid. Bizar era ca apariţie. Era un băutor singuratic. O să mă înjure mulţi pentru că vorbesc despre asta, dar aşa era.

P. R.: De ce?

M. M.: Nu ştiu. Era ciudat, era închis în sine…

P. R.: Nu era alături de grupările ”vesele”?

M. M.: Calitatea lui de academician nu-i permitea să coboare. Îşi bea porţia lui în mici taverne mai ciudate.

P. R.: Domnule Mircea Micu, există într-adevăr o ţară de dor?

M. M.: Da. Pentru mine există o ţară de dor. Este un titlu al unui volum al meu pe care l-am publicat mai demult. Majoritatea poeziilor de acolo le-aş publica şi acum fără nici un fel de reţinere. Sunt poezii recitabile, poezii muzicale. Ţara de dor este tot ceea ce mă înconjoară şi ţine de fiinţa, de fibra vieţii mele de român. Nu la modul ostentativ, nu neapărat un naţionalism exacerbat. Dar vreau să vă spun ceva, doamnă Roth, care o să vi se pară bizar. De câte ori am venit din străinătate cu avionul, înainte de a anunţa că am intrat pe teritoriul românesc, am simţit acest lucru. Este aproape incredibil. Pun pariu că, de pildă, dacă mi se arată imagini la televizor cu peisaje diferite dar foarte asemănătoare cu cele din ţara noastră, fără să mi se spună nimic, ştiu cu precizie care este peisajul, colţul care reprezintă România. Eu am mai scris, de altfel, o carte de poezie patriotică, Cu inima în palmă”, care are vreo treizeci de poezii. Generaţiile de altădată, chiar generaţiile care m-au precedat pe mine, îşi făceau din patriotism un stindard, un ideal naţional. Am început să ne renegăm existenţa ca şi cum nu ne-am recunoaşte mama.

P. R.: Ce aţi aşezat în ”memoria pergamentului”?

tara-de-dor-poezii mircea micuM. M.: Este o suită lirică de portrete ale marilor domnitori români care au ctitorit această ţară –Ţara de dor” şi ”Memoria pergamentelor”. O parte din poeziile din primul volum se regăsesc şi în al doilea şi au fost scrise în special pentru adolescenţi. Ele s-au recitat multă vreme, o parte se recită şi acum, dar, din păcate, acum s-a aşezat un val de uitare peste acest sentiment. Eu sunt convins că va veni clipa în care vom desface această ladă frumoasă, acest sipet de bijuterii româneşti necesare a revigora sentimentul naţional (nu mă refer la versurile mele), fiindcă, oricât am încerca să ne globalizăm, noi tot români vom rămâne.

P. R.: Sunteţi optimist?

M. M.: În ultimii ani a început să-mi cam scadă acest optimism. Dar, cu cât trec spre vârsta a treia, încep să devin din ce în ce mai opti­mist, fiindcă vorba pesimistului: ”mai rău de-aşa nu se poate…”

P. R.: Domnule Mircea Micu, cum ați construi un petic de lume?

M. M.: Pentru mine, cred că el există. Eu am o lume a mea, o lume de noapte. Eu sunt un noctambul. O lume ideală, ca să zic aşa, în care să visez ceea ce nu pot realiza în fiecare zi. Un petec de lume e greu de construit, dar eu cred că fiecare om, în ultimă instanţă, îşi ţine pentru el acest colţişor inaccesibil, care îl motivează să existe. Sigur că, întotdeauna, pe noi ne-a salvat umorul şi ne va salva în continuare. Dovadă, doamnă Roth, vedeţi cu câtă fidelitate şi cu câtă pasiune privim seară de seară aceste talk show-uri de la di­versele televiziuni, subiecte pe care le ştim cu toţii, dar stăm şi ascultăm fascinaţi aceleaşi poveşti cu ţintă umoristică absolut indescriptibilă.

P. R.: Dar caietul de reţete al mamei?

M. M.: Caietul mamei, pe care am să-l public într-o zi, fiindcă e păcat să se piardă o asemenea comoară, conţine reţete ardeleneşti experimentate de ea o viaţă.

P. R.: Aş dori ca spre finalul întâlnirii noastre să facem şi un recurs la istorie. Vă fascinează un personaj – şi acela este Avram Iancu.

M. M.: Da, eu am avut acum vreo 20 de ani o premieră, Avram Iancu”, la Teatrul Naţional din Cluj. A fost şi un mic scandal de presă, nu are importanţă ce s-a întâmplat atunci. Nu a prea convenit faptul că s-a jucat la Cluj, într-un oraş cu sensibilităţi etnice, dar eu am şi scris cu multă vreme în urmă despre Avram Iancu un Jurnal” cu o documentare destul de solidă şi am intenţia, de altfel, ca la anul să izbutesc să termin acest proiect. O carte despre Avram Iancu, un fel de, revin la o idee mai modernă, ultim interviu cu un Avram Iancu la bătrâneţe, adică în clipa în care toţi îl considerau un om terminat. Nu era chiar aşa. El a fost foarte lucid până în ultima clipă, însă a fost un om foarte trist şi ajutat să cadă în această tristeţe irecuperabilă. Dar luciditatea lui a fost mereu prezentă şi atunci un reporter se duce şi se întoarce pe firul apei înapoi, developând tot ce s-a întâmplat în viaţa acestui erou, care este un erou de legendă, aproape un erou antic. Este un erou fabulos. Am o datorie de ardelean şi de moţ să scriu această carte care se va numi Ultima noapte a lui Avram Iancu”.

P. R.: Pentru că suntem tot în pragul unei nopţi, aş vrea să încheiem cu Poeme pentru mama”, ultimul dumneavoastră volum, unul liliput.

M. M.: Eu am scris foarte multe poeme pentru mama. Nişte scrisori neexpediate. Sunt cel puţin 60-70 de poezii cu trimitere. E greu să scrii asemenea poezie fiindcă ajungi la repetiţie. Sentimentul se diluează când apeşi prea mult pe pedala sentimentalismului. Eu cred că am izbutit să scap de aceste capcane şi am republicat-o ca pe o carte de rugăciuni, fiindcă socotesc că nici un sentiment nu este mai profund, mai sfânt şi mai curat decât acela pentru fiinţa care-ţi dă viaţă şi te predestinează zborului. Aceasta este legătura universală.

P. R.: După părerea mea, a reporterului, în viaţa unui scriitor trebuie să existe etapă de etapă o fascinaţie. Ce v-a fascinat toată viaţa?

M. M.: Toată viaţa mea am fost obsedat de frumuseţea, de perenitatea, de spectaculozitatea şi, aş îndrăzni să folosesc un cuvânt forţat, de moartea satului românesc. Oricât au curs evenimentele în cascade dramatice, oricât de mult s-au chinuit forţe mai mult sau mai puţin oculte să-l distrugă, să-l descompună, dacă vă aduceţi aminte acea sintagmă îngrozitoare, ”sat în dezafectare”, care a circulat o perioadă, totuşi satul este celula de bază, zic eu, a fiinţei noastre naţionale. Satul este mişcarea ce echilibrează conştiinţa acestui popor şi întotdeauna valul de puritate, de asanare şi de curăţire spre oraş va veni dinspre sat. Chiar dacă e acum, pe porţiuni, într-o stare de muribund. Dar îndrăznesc să sper că va veni o vreme în care el va cunoaşte strălucirea de altădată. Sunt prea optimist, dar aşa nădăjduiesc. Ar fi groaznic să nu fie astfel.

P: R:: Domnule Mircea Micu, daţi-ne o vorbă pentru mâine.

M. M.: Da. Mâine. Este un cuvânt foarte, foarte relativ. Un mare poet ardelean spune: ”nimeni nu ştie până mâine ce se va alege şi de noi”. El mai adaugă ceva, iar eu rămân la această incertitudine care se poate interpreta cum vreţi: ”nimeni nu ştie până mâine ce se va alege şi de noi”.

26 noiembrie 1999

Cu puțin timp în urmă, la Editura Hoffman au apărut volumele ”Patima” și ”Întâmplări cu scriitori” de Mircea Micu.

mircea micu editura hoffman

Editura Hoffman, click aici.

Informații și comenzi:

http://www.librariahoffman.ro/index.php?route=information/contact

contact@editurahoffman.ro

Arhiva rubricii Interviurile Leviathan 

1 COMENTARIU

Dă-i un răspuns lui Petre Țuțea | Revista Culturală LeviathanAnulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.