”Moftul român”

255
Sursa ”Moftul român”: Biblioteca digitală a Bucureștilor
Sursa ”Moftul român”: Biblioteca digitală a Bucureștilor

fila-de-calendar-rubrica-leviathan.ro_Acum 127 de ani, în 24 ianuarie 1893 apărea la Bucureşti revista umoristică ”Moftul român” (bisăptămânal), sub conducerea lui Ion Luca Caragiale (director) şi Anton Bacalbaşa (prim-redactor).

La sfârșitul anului 1889, Caragiale se retrăsese din ziaristică, ultima sa colaborare fiind la ”Constituționalul” și la ”Era nouă”, în 31 decembrie 1889, cu articolul Sfintele sărbători. După această dată nu se cunoaște decât un interviu la care răspunde în albumul Plebescitul presei în 1892 (titlu scris greșit pentru plebiscit). La începutul anului 1893, autorul Nopții furtunoase revine în forță cu publicaţia satirică ”Moftul român”, care avea ca subtitlu: revistă spiritistă națională, organ bi-ebdomadar pentru răspândirea ştiinţelor oculte în Dacia-Traiană”. Pe frontispiciu: Director: I. L. Caragiale. Prim-redactor: A. Bacalbașa. În plus, mențiunea Agenția Fachino, în același ton satiric referitor la științele oculte. Anton (Tony) Bacalbașa, colaboratorul apropiat al lui Caragiale, fratele mai mic al lui Constantin Bacalbașa, era un tânăr ziarist de talent, de orientare socialistă. A trăit puțin: născut în 21 februarie 1865, la Brăila, a murit de pneumonie bacilară la 1 octombrie 1899, la București. Celebritatea i-a adus-o culegerea Moș Teacă (ieșită de sub tipar sâmbătă, 22 mai 1893 și semnalată ca apărută în nr. 33 al ”Moftului român”, 30 mai 1893), în care erau incluse texte publicate în ”Moftul român”. În 1895, Anton Bacalbașa scoate revista ”Moș Teacă”, jurnal țivil și cazon.

pagina 1 moftul roman nr 6 1893

”Moftul român”, prima serie (1893), e scrisă de Caragiale, Anton Bacalbașa (cărora le aparţin majoritatea textelor) și Alceu Urechia. Probabil mai colaborau și alții, dar paternitatea textelor e greu de stabilit. Cu câteva excepții, articolele, notele, poeziile nu sunt semnate, apar și câteva pseudonime: Allegro, Antonul al Păcurarului, Anton Ciobănescu, Pan, Macabronsky, Liguistul.

Principala țintă a polemicii, a atacului dur, e limpede din subtitlul revistei: B. P. Hasdeu, căzut în experiențe spiritiste după moartea fiicei sale Iulia, în 1888. Motivul era că Hasdeu fusese autorul raportului nefavorabil când Caragiale candidase, cu volumele Teatru şi Năpasta, pentru premiile ”Năsturel-Herescu” şi ”I. Eliade Rădulescu” oferite de Academia Română, în 1891. Caragiale nu l-a iertat niciodată pe Hasdeu, iar prima serie a ”Moftului român” e plină de atacuri și aluzii, sub formă de articole, poezii satirice, note la adresa autorului lui Etymologicum magnum romaniae, devenit sub condeiul lui Caragiale Magnum mophtologicum, în poezia pastișă din nr. 10 și apoi în proza cu același titlu din nr. 15, ambele nedatate.

Ridiculizați frecvent sunt și simboliștii, Macedonski în primul rând – poreclit probabil în redacție Macabronsky, cum este semnată parodia scrisă de Caragiale, Baladă (Simbolistă macabră), publicată în nr. 40 din 30 iunie 1893, p. 5.

O eroare perpetuată în istoria literară, inclusiv în edițiile critice, constă în numărul de apariții ale ”Moftului român”, seria I și datele acestora. Revista a apărut începând din 24 ianuarie 1893, dar nu și-a încetat apariția la 23 iunie 1893, cum se spune în biografii și tabele cronologice. Ultimul număr este datat 8 iulie 1893. În total așadar, 41 de numere, nr. 39, în 23 iunie, nr. 40, în 30 iunie, ultimul, nr. 41, în 8 iulie. În numerele 40 și 41 au fost identificate texte de Caragiale: Poruncă domnească, Adevărul, Balada semnată Macabronsky, Memorii din timpul războiului –  în numărul 40; textele intitulate Între Coroană și Națiune și… „Liga literară”, Istoria mutului, Flăcău, Precauție inutilă – în nr. 41.

”Moftul român” avea 8 pagini, ultima și uneori subsolul paginii a șaptea fiind rezervate reclamelor. Formatul era 32 de centimetri. Apărea de obicei de două ori pe săptămână. De la nr. 9 până la nr. 17 inclusiv publicația nu este datată, dar datele au fost refăcute recent de editori. Numărul 18 a apărut în 28 martie. Cu o excepție (28 martie–4 aprilie), cadența bisăptămânală este păstrată până la 20 mai (data numărului 32), următorul, 33, apărând în 30 mai, apoi iarăși de două ori pe săptămână până la 17 iunie. Ultimele trei numere sunt săptămânale. De la numărul 9 nu mai apare subtitlul plin de haz ”revistă națională spiritistă, organ bi-ebdomadar pentru răspândirea ştiinţelor oculte în Dacia-Traiană”, fiind înlocuit cu ”Iese de două pe săptămână ilustrat”. De la nr. 33 dispar din antet și numele lui Caragiale și Bacalbașa. De la numărul 7 din 19 februarie revista apare ilustrată cu caricaturi de Jiquidi.

Caricaturile apăreau de obicei pe prima pagină. În nr. 7, Monoclul în patru timpuri, patru serii de portrete ale domnilor P. P. Carp, Jaques Lahovary și M. Papamihalopolu, iluștri purtători de monoclu. Într-un singur număr din prima serie a ”Moftului român”, 18 din 28 martie, de Paște, apare o caricatură color, politică, Oul roșu și oul alb, liberali și conservatori, cu explicația, desigur, a lui Caragiale: ”caricatură în stilul chinez primitiv”. Sub ouăle în care e schițată figura umană, citim: ”1876–88, 12 ani în cap, 1888… până când? Majestatea Sa știe”. În această perioadă cele mai multe guvernări fuseseră ale liberalilor (oul roșu), puține ale conservatorilor (oul alb), însă ”Moftul român” nu avea preferințe politice, îi satiriza și îi ridiculiza pe toți… În 1893 prim-ministru era Lascăr Catargiu, fost liberal, trecut la conservatori, acum la al patrulea și ultimul mandat.

Adresa administrației ”Moftului român” a fost la început strada Academiei nr. 24, la Tipografia Modernă, Gregorie Luis, unde se imprima gazeta, apoi pentru un număr, 9, e anunțată adresa Tipografiei ”Lupta” din Pasajul Băncii Naționale. De la numărul 10, administrația este pe strada Karageorgevici, la nr. 14, astazi strada Eugen Carada, între Lipscani și strada Doamnei, pe lângă Palatul Băncii Naționale. La sfârșitul lui aprilie redacția se mută în vecinătate, în Pasajul Vilacrosse, scara C. Tipografia ”Lupta” a lui Alexandru Lefteriu fusese schimbată de la nr. 16 cu Tipo-Litografia și Fonderia de litere Dor. P. Cucu din Bulevardul Elisabeta nr. 121. La nr. 13, 14 și 15 citim că s-a tipărit la ”Lupta” pe mașina Albert & Comp. (Frankenthal), probabil o mândrie a tehnicii în epocă… Luptă grea, într-adevăr. Prețul gazetei a fost o bună perioadă 15 bani, dar de la numărul 33 din 30 mai 1893, Caragiale se scuza cu umor, în articolul Către cititori, că e nevoit să crească prețul la 20 de bani.

După opt ani de la prima serie, duminică, 1 aprilie 1901 ”Moftul român” reapare, fără nici o indicație pe prima pagină asupra redacției, ci doar cu data și prețul: 20 de bani numărul. Prima pagină va fi rezervată de obicei caricaturii, pe teme politice, sociale, mondene. În pagina 2 citim, cu italice, că ”revista umoristică, satirică și literară va apărea, fără pretenție ca și fără subvenție, o dată pe săptămână cu data de duminică, sub direcția d-lui I. L. Caragiale și cu colaborarea multor publiciști de netăgăduit talent. Redacția și administrația deocamdată la Tipografia Eliade strada Clemenței nr. 3.” Dedesubt, articolul-program, ca editorial, reluarea schiței-dialog Moftul român din primul număr al primei serii, cu câteva modificări. Pentru că 1 aprilie era în acel an ziua de Paști, textul începe cu dialogul ”– «Moftul român» a înviat! – Adevărat a-nviat!…” și o explicație a inutilității unui alt program decât cel din 1893. Urmează memorabilele dialoguri pe tema moftului. De data aceasta, așa cum se va întâmpla mereu în seria a doua a publicației, articolul este semnat Caragiale. Au apărut 31 de numere, în intervalul 1 aprilie–18 noiembrie 1901, același format, 32 pe 24 cm, mai mic, 21 pe 14 cm, doar la ultimele numere, începând din 21 octombrie; opt pagini, ultima, ca și prima, în mod obișnuit cu o caricatură. Din câte se presupune, de anumite treburi ale redacției se ocupa George Ranetti, care publică mult în paginile ”Moftului”, susținând diverse rubrici. Revista are acum mai mulți colaboratori, e mai variată stilistic, chiar dacă o comparație între cele două serii, ca valoare publicistică, nu-și are rostul, nu ar ieși avantajată nici una, nici cealaltă dintre seriile ”Moftului român”. Publică, pe lângă Caragiale și Ranetti, Alexandru Cazaban, Vasile Pop, George Grigore Caïr, I. Al. Brătescu-Voineşti, Dimitrie Teleor, Emil Gîrleanu (sub pseudonimul Emilgar), Petre Liciu, probabil și alții. Autorii semnează cu numele reale, dar și cu pseudonime. Tarascon, Farmazon, Menelic, de exemplu, sunt pseudonimele lui Ranetti. Mai apar: Mizilic, Ghiță de la Mizil, Romeo, Firfiric, Jorj Delacoperativă, Șandernagor, Pinon, Frunză-verde, Coco și altele.

Cele trei numere din ”Moftul român” care au apărut în 1902, ca seria a III-a a revistei, duminică 12, 19 și 26 mai, nu mai sunt redactate de Caragiale, care îi dăduse lui Teleor, poreclit ”Țața”, firma în proprietate, punându-i condiția să-i păstreze tradiția. Pe frontispiciul numărul 2, noul proprietar scrie: Fondator: I. L. Caragiale. Prim-redactor: D. Teleor. Ultimul număr poartă titlul, simplu, ”Moftul”. În primul număr, din 12 mai, în pagina 8, prima coloană, este tipărită o Cugetare a lui Caragiale: ”Opiniile sunt libere, dar nu și obligatorii”. Cu această maximă se încheie istoria ”Moftului român”.

Fragmente din textul filmelor documentare Caragiale şi Moftul român (1, 2). Realizatori: Costin Tuchilă și Pușa Roth. Imaginea și montajul video: Adrian Jumugă. Filmele au fost realizate în cadrul proiectului special ”Centenar Caragiale” la Radio 3 Net ”Florian Pittiș”, iunie, iulie 2013.

Filmele integral

Copyright © Radio România, Costin Tuchilă, Pușa Roth

Vezi și: Arhiva rubricii Pur și simplu Caragiale

Arhiva rubricii Filă de calendar

1 COMENTARIU

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.